Unii politisti ar trebui sa sufere crunt. Ar trebui sa-si gaseasca nevestele in pat cu dog germani si schnauzeri uriasi. Ar trebui sa le ia foc casele neasigurate. Sa se electrocuteze la pescuit, sa plece in vacanta si sa nimereasca in miezul unei epidemii de holera care sa-i desfigureze pe viata. Sa se pensioneze apoi pe caz de boala: cancer la testicule.

Unii politisti ar trebui sa-si ceara iertare romanilor ca banii nostri au fost aruncati pe uniforma lor. Iar romanii ar trebui sa-i trimita la plimbare.

Ne inspiram din paginile neupdatate ale editurilor romanesti. Asta am observat. Saiturile astea obosite, care inca mai fac trafic fara sa stie, fara sa-si doreasca, sunt ca noi. Nu mai ascund niciun secret, sunt insasi sinceritatea, intruchipata de coduri precum si , dese si la vedere. Galbenul de pe fundal e frumos, dar irelevant.

Efortul sa vina, mi-am spus. Si sudoarea sa se stranga in josul meu ca si unic premiu ca invat sa alerg. Si am ales sa-mi misc bratele pe langa corp, sa-mi ajut creierasul pustiit de pixeli, sa beau apa cu voluptatea bizara din reclame. Genunchii colturosi, obisnuiti cu intunericul de sub birou, scartaie mai intai ca pentru ei, apoi ma anunta spasiti: “2 kilometri, mai mergem ?”

Expir acum gramajoara de lancezeala pe doua saptamani. Alerg in dodii, cu privirea uneori luata in primire de chioscuri si chistocuri de culori asemanatoare, cu obrajii mei tineri, combinatie primara de gelben initial si rosu descoperit. Alerg portocaliu. Laba piciorului imi creste milimetric, cu unghiile pe post de baionete mai eficiente cu fiecare metru lasat in urma. Sange si sudoare intr-un episod-pilot al vietii mele pe care l-am ratat sistematic de-atata timp.
“5 kilometri asadar; mai mergem?”

Un potential obicei. Unul sanatos chiar si acum in fasa fiind, pe cale sa-mi inunde nu doar narile si plamanii ci si viata. Exuvii de bun-augur le-as spune in timp ce ochiul stang sfarseste din lacrimat: gata cu racoarea diminetii. “8 kilometri” aud intr-o genuncheasca stricata dar mandra.

Trebuie sa-ti stabilesti un scop atunci cand alergi. Trebuie sa stii ce vrei de la tine intr-un moment anume, si niciodata sa nu….8 kilometri ??? Dumnezeule, cum ma mai intorc acasa ???

Ne holbam la mainile ei, la pielita aia de la inelar care facea unghi de 30 de grade cu oja aleasa din catalogul pe noiembrie. Miercurea si vinerea, intre doua ore de romana, se-ntampla sa fie “bonjour-ul” ei (rarait de la natura), versus fruntile noastre uimite, indreptate mereu spre ea.

Adunatura de ‘tineigeri’ isi invata la chimie in pauze. Asa sta treaba peste tot imi inchipui. Dirigu doarme, nu ne apara de corigente, nici de mirosul de perisoare de sub clasa noastra galbioara de la etajul 3.

Creta, buretele, aia doi de serviciu care sunau cu 6 minute mai devreme ca sa nu-si ia omoru’ de la prostii liceului, mucii si guma Shock de prin banci, toate inseamnau de fapt un singur lucru: ca atunci nu exista decat momentul ala, Momentul cand facultatea era pentru oamenii mari, iar ultimu’ an din ea n-avea sa existe nicicand, pentru ca numai cei cu frati mai mari aveau habar ce-i aia licenta, restanta, narghilea sau club a.

Si ne mai holbam la cum iesea frantuzeste din clasa, cu un altfel de salut pe buze, de data asta ceva mai trist, si-n momentul ala se implineau 50 de minute de cand clasa noastra incetase sa mai miroasa a perisoare. Era vanilie pana-n tavan.

Am stat cu mainlie la spate, cu privirea pe “doamna”, si am asteptat sa ma fac mare, ca sa pot apoi sa-mi numar batranetea odata cu lunile in care-mi fac abonament la metrou.
Cu mainile la spate, in semicerc, poate ca am fost singurul copilas de la gradinita care nu stia decat o singura rugaciune: Inger ingerasul meu. O spuneam in gand ca si cand ar fi fost scrisa de apostoli in versuri: sacadat, cu puncte de suspensie, ca o tehnica de negociere in fatza lui Dumnezeu.

Pe la orele treispe, stransi in jurul cate unei mese, deveneam una cu mushamaua inflorata. Nici nu stiam ca inca de pe atunci viata facea meditatie cu noi.

Astazi, anexatii anului 2020, stam metaforic cu pixul intre degete si luam notite asa cum ne dicteaza aceeasi viata. Uneori stam si altfel: cu mainile la spate, la cate o coada cam lunga, iar cand ne vine randul, in fatza ghiseului, ne aplecam un pic, ne fixam privirea pe “doamna”, si-o rugam sa ne mai dea un abonament la metrou.

Fetele mai mici de inaltime se apropie de tine si-ti sufla in ureche pentru ca tot corpul sa-ti vajaie apoi, ca si cand toata viata ai locuit in Costinesti, impartasind secrete cu epava de acolo.

Ele te pot misca atunci cand scrii o scrisoare, fara sa te atinga, fara macar sa se apropie de tine; o privire ca o melodie fantastica e de ajuns sa te schimbe pe loc. Mai mult decat atat, fetele mai mici de inaltime se imprietenesc uneori subit si nelegitim cu partea din stanga-sus a trunchiului tau si o transforma: in unele duminici poti arata ca goliciunea nenaturala a unui parchet de calitate, alteori suspect in orice scenariu ales chiar de tine. Asta pot face ele fara sa se ridice pe varfuri macar.

Dimineata, patul din dormitor ele il fac la fel cum se logheaza pe mess, cu gandul in alta parte, poate la un film frantuzesc cu subtititrare proasta, iar apoi, cand termina, si auzi acel “hiu” prelungit, atunci stii. Ca ziua poate sa inceapa.

Cum as alerga daca as fi in stare sa alerg? Cum m-as misca pe linia continua a existentei mele betegi daca as fi capabil sa ma misc in voie? Uitati-va pe pista de atletism a stadioanelor civilizate in timpul unui meci de orice. Acolo sunt eu. Stiu, cameramanii nu prea ne filmeaza ; sa-i intelegem, nu vor sa deprime. Voi sa prindeti totusi imaginile din zbor ca o unica favoare ce v-o pretindem cu juma’ de gura.

Nu va luati dupa cei ce sesizeaza in gura mare paradoxul ca stam “saracii” pe pista de atletism intr-un carucior cu rotile. Uneori agerimea mintii zau e de cacat. Nu-i cazul sa va imaginati cum am ajuns asa, nu trebuie sa faceti donatii schioape si anonime.

Noi vrem sa va vedem cum alergati ca apucatii oricand, oriunde, din orice motiv. Puteti inventa vreo nedreptate mai mare decat sa nu alergati cand puteti s-o faceti ? Faceti-va mila de noi si miscati-va in toate directiile sub nasul nostru cat e ziua de lunga, grasilor, putorilor, ocupatilor, muierilor, betivilor, obositilor artificial, calculatoristilor fara jena si fara constiinta. Read More

In camera sa, langa un ficus galbejit, desi artificial, urmarea un interviu cu Coposu. Il facea mereu sa planga minute in sir, infundandu-i narile si urechile, ca si cand fiecare propozitie a celor chinuiti insemna un kilomentru in plus escaladat prin muntii unei natii obosite. Nu-si stergea niciodata lacrimile, mucii, sau ochelarii. Lasa totul sa se usuce, de parca nu stia ca uneori in viata ai voie sa arzi etape.

Se linisti, adormi, apoi visa.

Statea in genunchi, incadrat trist de ultimele 9 flori din lume. Previzibil, se indragosti de cea albastra. O raza sau doua (cadoul lunii pentru ei) le lumina intr-o secunda tot ce aveau mai de pret: singuratatea, doua margini de petala amortita, orele de somn, verdele subtire infipt in Dumnezeu, cuvinte rostite o data pe viata. Read More

In unele zile suntem ametiti si plini de intrebari, e tarziu. Facem pipi aproape pe intuneric si in minte, un cantec pe doua voci ne face capul calendar. Si vocile astea, straine una de alta ca doi profi aseisti mandri si atotstiutori, canta fiecare pe pielea lor minute in sir, dar cand ajung la refren se intalnesc pupacios, sa ne faca sa tresarim, sa ne pisam pe colac, sa ne arate ca in dragoste nimic nu se pierde, totul se recicleaza. Totul, totul! Vocile astea doua sunt rasfirate prin bucuresti, inghesuite in metrou, fara semnal la telefonul mobil si asa mai departe, iar seara tresar impreuna una de dragul celeilalte, soptesc si soptesc pana cand adorm ragusite de atata bine, imbracate in cate o pereche de buze palide.

Fara ramas-bunuri gretoase, de multe ori una din voci se opreste din cantat. Ramane cealalta, fredonand de una singura in gol despre lumina de mai in decembrie. Versurile frumoase devin zgomot dintr-o singura casca. Ameteala, intrebarile, tarziul noptii, toate se termina. E mai bine asa ? Se-mprietenesc profii. E mai bine asa? Read More

Uneori privea la colectia lui de castane grele, picurate la fix printre gropi strambe si tigari nestinse si cita gresit din biblie. El stia bine ca Dumnezeu are preferati, sigur stia.

Si uite asa, in timp ce-l vegheam impotriva vointei lui, franturi de ateism se pregateau sa ia startul din centrul meu in toate directiile, ca niste raze subtirele si ciudatele pe care scrie tremurat “adio si n-am cuvinte”. Imi curgea si mie de sub ochelarii ciobiti un lichid din ala incolor si fara farmec, o rasa neoriginala de fluide care te ajuta, spre exemplu, la scris. N-am nicio scuza, stiu; dar nici el. De data asta intrecuse orice masura. Murea.

Acum inteleg toti anii aia in alb-negru de care ziceai. Pentru asta te pregateai atunci si tot pentru asta ma pregatesc si eu acum, cu mana pe mana ta, cu fruntea pe pieptul tau, cu inima indoita pe cuvantul meu !
Despre ciuda si singuratate ce sa va zic? Ca urmeaza? Ca vor juca sporturi cu crampoane pe unul sau doi umeri de-ai mei ? Toate astea nu conteaza pentru ca sunt tanar.

Stiu insa ca povestile tale se apropie de sfarsit toate oadata, pe fotoliul asta din 1963, vesnic caldut, vesnic martor, care de astazi imi devine frate de cruce, singurul meu rival in nenorocire. Prietene, acum suntem cu totii pregatiti. Lasa balta ‘Tatal Nostru’ si zi-i “adio” ; ca io n-am cuvinte.