Lună: mai 2020

Efortul sa vina, mi-am spus. Si sudoarea sa se stranga in josul meu ca si unic premiu ca invat sa alerg. Si am ales sa-mi misc bratele pe langa corp, sa-mi ajut creierasul pustiit de pixeli, sa beau apa cu voluptatea bizara din reclame. Genunchii colturosi, obisnuiti cu intunericul de sub birou, scartaie mai intai ca pentru ei, apoi ma anunta spasiti: “2 kilometri, mai mergem ?”

Expir acum gramajoara de lancezeala pe doua saptamani. Alerg in dodii, cu privirea uneori luata in primire de chioscuri si chistocuri de culori asemanatoare, cu obrajii mei tineri, combinatie primara de gelben initial si rosu descoperit. Alerg portocaliu. Laba piciorului imi creste milimetric, cu unghiile pe post de baionete mai eficiente cu fiecare metru lasat in urma. Sange si sudoare intr-un episod-pilot al vietii mele pe care l-am ratat sistematic de-atata timp.
“5 kilometri asadar; mai mergem?”

Un potential obicei. Unul sanatos chiar si acum in fasa fiind, pe cale sa-mi inunde nu doar narile si plamanii ci si viata. Exuvii de bun-augur le-as spune in timp ce ochiul stang sfarseste din lacrimat: gata cu racoarea diminetii. “8 kilometri” aud intr-o genuncheasca stricata dar mandra.

Trebuie sa-ti stabilesti un scop atunci cand alergi. Trebuie sa stii ce vrei de la tine intr-un moment anume, si niciodata sa nu….8 kilometri ??? Dumnezeule, cum ma mai intorc acasa ???

Ne holbam la mainile ei, la pielita aia de la inelar care facea unghi de 30 de grade cu oja aleasa din catalogul pe noiembrie. Miercurea si vinerea, intre doua ore de romana, se-ntampla sa fie “bonjour-ul” ei (rarait de la natura), versus fruntile noastre uimite, indreptate mereu spre ea.

Adunatura de ‘tineigeri’ isi invata la chimie in pauze. Asa sta treaba peste tot imi inchipui. Dirigu doarme, nu ne apara de corigente, nici de mirosul de perisoare de sub clasa noastra galbioara de la etajul 3.

Creta, buretele, aia doi de serviciu care sunau cu 6 minute mai devreme ca sa nu-si ia omoru’ de la prostii liceului, mucii si guma Shock de prin banci, toate inseamnau de fapt un singur lucru: ca atunci nu exista decat momentul ala, Momentul cand facultatea era pentru oamenii mari, iar ultimu’ an din ea n-avea sa existe nicicand, pentru ca numai cei cu frati mai mari aveau habar ce-i aia licenta, restanta, narghilea sau club a.

Si ne mai holbam la cum iesea frantuzeste din clasa, cu un altfel de salut pe buze, de data asta ceva mai trist, si-n momentul ala se implineau 50 de minute de cand clasa noastra incetase sa mai miroasa a perisoare. Era vanilie pana-n tavan.