Uneori privea la colectia lui de castane grele, picurate la fix printre gropi strambe si tigari nestinse si cita gresit din biblie. El stia bine ca Dumnezeu are preferati, sigur stia.

Si uite asa, in timp ce-l vegheam impotriva vointei lui, franturi de ateism se pregateau sa ia startul din centrul meu in toate directiile, ca niste raze subtirele si ciudatele pe care scrie tremurat “adio si n-am cuvinte”. Imi curgea si mie de sub ochelarii ciobiti un lichid din ala incolor si fara farmec, o rasa neoriginala de fluide care te ajuta, spre exemplu, la scris. N-am nicio scuza, stiu; dar nici el. De data asta intrecuse orice masura. Murea.

Acum inteleg toti anii aia in alb-negru de care ziceai. Pentru asta te pregateai atunci si tot pentru asta ma pregatesc si eu acum, cu mana pe mana ta, cu fruntea pe pieptul tau, cu inima indoita pe cuvantul meu !
Despre ciuda si singuratate ce sa va zic? Ca urmeaza? Ca vor juca sporturi cu crampoane pe unul sau doi umeri de-ai mei ? Toate astea nu conteaza pentru ca sunt tanar.

Stiu insa ca povestile tale se apropie de sfarsit toate oadata, pe fotoliul asta din 1963, vesnic caldut, vesnic martor, care de astazi imi devine frate de cruce, singurul meu rival in nenorocire. Prietene, acum suntem cu totii pregatiti. Lasa balta ‘Tatal Nostru’ si zi-i “adio” ; ca io n-am cuvinte.