Ne holbam la mainile ei, la pielita aia de la inelar care facea unghi de 30 de grade cu oja aleasa din catalogul pe noiembrie. Miercurea si vinerea, intre doua ore de romana, se-ntampla sa fie “bonjour-ul” ei (rarait de la natura), versus fruntile noastre uimite, indreptate mereu spre ea.

Adunatura de ‘tineigeri’ isi invata la chimie in pauze. Asa sta treaba peste tot imi inchipui. Dirigu doarme, nu ne apara de corigente, nici de mirosul de perisoare de sub clasa noastra galbioara de la etajul 3.

Creta, buretele, aia doi de serviciu care sunau cu 6 minute mai devreme ca sa nu-si ia omoru’ de la prostii liceului, mucii si guma Shock de prin banci, toate inseamnau de fapt un singur lucru: ca atunci nu exista decat momentul ala, Momentul cand facultatea era pentru oamenii mari, iar ultimu’ an din ea n-avea sa existe nicicand, pentru ca numai cei cu frati mai mari aveau habar ce-i aia licenta, restanta, narghilea sau club a.

Si ne mai holbam la cum iesea frantuzeste din clasa, cu un altfel de salut pe buze, de data asta ceva mai trist, si-n momentul ala se implineau 50 de minute de cand clasa noastra incetase sa mai miroasa a perisoare. Era vanilie pana-n tavan.