Multa vreme nu m-am apropiat de stilou si de calimara cu cerneala pentru ca stiam ce ar fi urmat. Era ca in bancul cu politistul care stie ca va aluneca atunci cand vede coaja de banana. Nu m-am asezat la birou ca sa scriu, pentru ca despre noi doi si despre lunile friguroase s-au scris deja prea multe.

Chiar si eu am exagerat in trecut. Ai fi primit plicul si l-ai fi rupt in doua, dezamagita, spunand cu voce tare “tu nu stii, mai baiatule, ca despre noi si despre lunile friguroase s-au scris deja prea multe?”. Nu as fi putut suporta asta.

Mai mult, furthermore, moreover, plicul alb cu timbru de 2 lei mi-ar fi desconspirat cu totul momentele in care iti scriam. M-ai fi vazut la birou, cu gandurile, ca de obicei, impartite intre degetele tale, sanii tai, mirosul tau. Lumina slaba din camera mi-ar fi proiectat umbra capului pe perete.

Mi-ai fi vazut urechile mari, nasul prea gros, barba ciufulita. Dintr-odata nu ma mai iubeai, iar eu intram in panica. Covorul murdar si rece nu m-ar fi impiedicat sa cad in genunchi si sa raman acolo cateva minute. Apoi, saliva de pe spatele timbrului, pasul tot mai mic pana la posta si gata, Mesaj Agonizant Trimis.

A word of advice, cum ar veni in engleza: cand vrei sa vizitezi orase sau obiective turistice altundeva decat in propria tara, asigura-te de ca stii sa pronunti corect denumirea locala a respectivului oras sau obiectiv turistic. Astfel, vei fi scutit de dat din maini si explicat pe litere ce si cum.

Asta a fost introducerea jucausa, singurele randuri amuzante dintr-o relatare pe care nu as fi adaugat-o pe blog, daca ce am vazut acolo nu mi-ar fi dat dureri de cap si de burta. Auschwitz este este Motivul pentru care uneori iti vine sa te pisi pe ea de viata. Germania anilor 40 a facut inca si mai mult.

Mi-am negociat plecarea cu soferul autocarului pe la ora 11. M-am facut inteles abia dupa ce tipul a inteles la randul lui ca Auschwitz si Oswiecim reprezinta unul si acelasi loc unde au murit peste 1 milion de oameni. Soferul ala ignorant avea sa fie un prolog pentru ce aveam sa traiesc in urmatoarele 5 ore: scarba si revolta.

La 12 am coborat in autogara orasului Auschwitz pe o vreme parca mana-n mana cu spiritul istoriei de acolo: ploaie, vant, strazi patrunse de pustiu si tristete. De acolo si pana la muzeu sunt 7 kilometri, pe care i-am parcurs cu un autobuz decent, contra sumei de 2,20 zloti. Soferul m-a-ntrebat de unde sunt, si ce fac aici. Sunt din Rumunia, mosule; si am venit la Auschwitz cu rucsacul in spinare sa vad cum va merge industria auto, ce altceva?

Ajuns la muzeu, mi-am luat pliant, ghid cu traseu, o carte de istorie, am platit pentru ghidul vorbitor de engleza, am ridicat castile de la ghiseu si am asteptat sa se faca unu jumate ca sa porneasca turul. Grupul din care faceam parte era alcatuit din americani (vreo 10) si, dupa accent, australieni (vreo 3-4). Mai eram si eu, roman. “Don’t smoke, don’t take pictures inside, stick to the group, it’s very easy go get lost around here” au fost primele cuvinte ale ghidului, intr-o engleza foarte buna. Ce aveam sa vad si sa simt, sub indrumarea acestui polonez poliglot, nu pot explica foarte exact, pentru ca e mai simplu sa simti decat sa vorbesti.

Desi conditiile de “trai” ale celor executati in lagar pe parcursul a circa cinci ani erau incredibile, muzeul in sine m-a impresionat mai mult. Citisem pe net si in cate o carte despre al 2-lea razboi mondial despre foametea, munca grea si fara sens (caratul dintr-un loc in altul al pietrelor), bataile crunte, experimentele criminale si asa mai departe, insa nu m-a dus capul sa intru pe siteul muzeului. Acolo, in muzeu, sunt de fapt imaginile socante, pentru care trebuie sa ai stomac.

Restul, cladirile, sarma ghimpata de care daca te apropiai erai impuscat fara avertisment, aleile care acum jumatate de secol erau pline de sange si de dinti, chiar si camerele de gazare in care oamenii erau invitati sub pretextul unui “dus fierbinte urmat de o supa calda” ,toate astea veneau oarecum in prelungirea celor citite si vazute in filme. Eram oarecum pregatit. Pentru restul insa, nu. Cred ca e bine ca nu ai voie sa faci poze in interior; cred ca aceasta decizie are si alte rationamente decat cele ce tin de siguranta drepturilor muzeului.

Intr-una din camere, in spatele unei vitrine (poate prea) bine luminate, se afla peste 2 tone (!) de par de femeie. Parul este albit de vreme si de privirile a milioane de turisti. Femeile erau rase in cap, iar parul lor trimis in Germania, unde era prelucrat in covoare, prosoape si mopuri. Am vazut in aceeasi camera un astfel de covor facut din par de mama. In spatele meu, o americanca la vreo 40 de ani, nu-si putu abtine un “Oh, Jesus!” tremurat. Daca ati fi auzit acel “O, Doamne” spus in manusi, intr-o secunda ati fi stiut, ca si mine, ca doamna respectiva era evreica, mama, sotie si fiica.

Urmatoarea camera in care am pasit a fost cea a lucrurilor personale. Iarasi vitrne luminate in care se gaseau, puse pe caprarii, sute de kilograme de oale, pieptane, pantofi, creme de pantofi, ochelari. Oamenii fusesera incurajati sa-si aduca multe lucruri cu ei. Apoi, un munte de geamantane, pe care posesorii isi scrisesera numele, orasul de provenienta si data nasterii. Pe una din ele am putut citi 3.XII.1938. Pe copila o chema Anna si era din Ungaria.

Urmatoarea camera, precum si coridorul lung care ducea la ea, erau pline de poze. Inainte sa descopere ca e mai comod si mai eficient sa-i tatueze, nazistii fotografiau. Toate pozele de acolo reprezentau oameni morti. In timp ce treceam prin dreptul lor, am observat ca circa 1 din 40 schitau un zambet in momentul in care li se facea poza, un zambet aproape insesizabil. Multi mureau dupa 2 luni, unii rezistau cateva saptamani, foarte multii erau insa gazati in primele 2-3 zile.

Pe un perete, in aceeasi camera, se afla o poza mare in care se regasesc doua perechi de gemeni, toti patru tigani. Aveau in jur de 10 ani si toti fusesera mutilati experimental de faimosul doctor de la Auschwitz al carui nume am refuzat sa-l retin, care incerca sa elucideze misterul nasterii de gemeni si tripleti. A omorat cateva mii de gemeni si tripleti astfel, iar de misterul lui neelucidat inca ne doare pe toti in p**a.

Zidul in dreptul caruia erau impuscati evreii, tiganii, homosexualii, anti-socialii, dupa ce in prealabil erau dezbracati, aliniati si fugariti, era plin de flori si de turisti cu aparatul in mana. Am asteptat sa se elibereze ca sa-i fac si eu o poza, cu riscul de a ma departa un pic de grup. Camera de gazare se afla la iesirea din lagar, in apropierea boltei pe care scrie cinic “Arbeit Macht Frei”. Acolo, nefericitii erau inghesuiti, iar din tavan, prin orificii speciale, erau aruncate granule otravitoare de Cyclon B, care in 10-12 minute omorau sute de insi.

Ratand deplasarea cu autobuzul la Birkenau, al doilea lagar, insa mult mai mare, aflat la 3 km de Auschwitz I, am luat-o pe jos. Se inserase, nu mai ploua. Am facut 25 de minute, iar cand am ajuns, grupul meu tocmai terminase vizita. Cat vedeai cu ochii, sarma ghimpata, ceatza, baraci din lemn si caramida. Nu am stat decatt 10 minute. Am facut prosteste cateva poze si nu am urcat in turn, de unde cica se poate vedea toata suprafata de 175 de hectare de lagar, unde oamenii erau adusi cu trenul, respirau un pic, si mureau.

S-a intamplat intr-o vara, la mare. Am cunoscut in vara aia multi oameni.
Eram amandoi pe plaja aspra dintr-o statiune. Eram la cativa metri unul de altul iar eu ma holbam la ea ca un dobitoc. Era creata, fuma tigari de-alea subtirele, avea o chitara langa ea. M-a observat, a stins tigara intr-o scoica umeda si a venit langa mine. La ochiul stang avea cearcane, sau poate era o vanataie mai veche, oricum, era frumoasa. “Stiu sa cant doua melodii. Andrii Popa si Unforgiven. Alege!”. Asa mi-a zis. Avea o chitara nou-nouta, de incepatator; m-am uitat la ea si am zambit, aveam aceeasi privire dobitoaca de mai devreme.

-Aleg Andrii Popa, i-am raspuns. Te aleg pe tine, as fi vrut sa continui, dar deja incepuse sa cante.
Soarele tocmai apunea, era o lumina buna, care ne facea dintii albi si pielea bronzata. La primul acord, nisipul, marea, briza, toate incetara sa mai fie romantice pentru ca ele nu mai existau. Apoi privirea mea facand naveta intre grif si umarul ei incordat. N-am ajutat-o nici macar la refren, cand incetinea ritmul incercand sa ma atraga in jocul melodiei. De capul lor, palmele transpirate au izbucnit in aplauze la sfarsit. Si-a aprins o noua tigara si a zambit timid, apoi m-a intrebat daca mi-a placut.

Urma sa zic ca ‘da’, ca as vrea sa mi-o mai cante odata, apoi Unforgiven, apoi din nou si din nou pana cand isi pierde vocea, iar eu mintile. Se ridica insa si pleca, lasandu-mi 2 tigari, fara sa ma intrebe daca fumez. Fara sa ma lase sa o laud.

Intre doua pachete de tigari, pe o bancutza in herastrau, o fata are timp sa se gandeasca si sa simta toata melancolia de pe pamant. Are timp sa-si aduca aminte de primul baiat care i-a cerut prietenia, cu vocea tremuranda, de-a lungul unor secunde ce pareau sa nu se termine niciodata. Cand fetelor li se pretinde prietenia sub un panou de baschet obosit, in curtea scolii, ele au datoria sa accepte pe loc, nu “sa se gandeasca mai bine”. Este de bun-simt sa nu faci vant unui baiat de 11 ani, care risca rusine si esec intr-o clasa de elevi care tocmai a trecut de la invatator la profesori.

Intre doua pachete de tigari, probabil ca ea se gandea la altceva pe bancuta aia, iar eu ca prostu’, dupa un liceu si-o facultate searbada ma gandesc ca si ea se mai gandeste uneori.

Asus ROG Phone 5 se lansează ca unul dintre cele mai bune telefoane de gaming pe care le puteți cumpăra.

Asus ROG Phone 5 este cel mai recent telefon de jocuri al mărcii, care vine cu o mulțime de mici îmbunătățiri la cel mai puternic smartphone Android lansat până în 2021 – care poate chiar să depășească Samsung Galaxy S21 în unele repere.

Nu este o surpriză, având în vedere că telefonul oferă câteva specificații monstruoase: toate versiunile telefonului detin un chipset Qualcomm Snapdragon 888, iar modelul de bază poate avea 8 GB, 12 GB sau 16 GB RAM. Există, de asemenea, două ediții mai scumpe ale telefonului: Asus ROG 5 Pro, care vine cu 16 GB de memorie RAM și Asus ROG 5 Ultimate, cu funcționare limitată, cu un RAM de 18 GB în lume.

Aceste versiuni mai scumpe vin cu un design ceva mai rafinat și panou OLED pe spate pentru a afișa un mesaj sau o siglă personalizabilă. Dar chiar și stocul Asus ROG 5 este puternic și versatil, cu butoane ultrasonice, difuzoare fantastice, reîncărcare extrem de rapidă de 65 W pentru bateria sa de 6.000 mAh – și o mufă pentru căști de 3,5 mm.

Asus ROG 5 este conceput pentru cei care folosesc telefonul mai mult in domeniul jocurilor , având în vedere avantajele hardware și software, dar telefonul are o mulțime de atracții pentru mai mulți consumatori obișnuiți, de la durata de viață extinsă a bateriei până la sunetul impresionant de la perechea de difuzoare orientate spre înainte. Dezvoltatorii https://unlockflix.net promit să furnizeze un cod de deblocare imediat după lansarea oficială a telefonului.

În multe privințe, ROG 5 este un smartphone Android de vârf care rivalizează cu gama Samsung Galaxy S21.

Dar nu și în fotografie: camera triplă ROG 5 din spate nu include un teleobiectiv, punându-l într-un dezavantaj de utilitate în comparație cu capacitatea „Space Zoom” 30x a Samsung S21 – să nu mai vorbim de software-ul de procesare a fotografiilor în general superior la telefoanele Samsung.

La fel ca predecesorii săi, ROG 5 se concentrează pe jocuri, nu pe camere, ceea ce este un compromis care poate fi în regulă pentru unii consumatori, dar care ar trebui să fie reținut pentru cei care cumpără cele mai bune telefoane cu cameră.

Am sa povestesc despre plans retroactiv si despre corijente; despre absente cu duiumul si mers la mare cu personalul de 3 dimineata. Am sa va povestesc despre ce vreti voi, chiar si despre fumatul intr-o baie in care pisoarele au gustat mai mult marlboro decat toate scrumierele in forma de inima din “Junior”. Va avertizez insa ca toate povestile astea vor incepe si se vor sfarsi cu aceeasi propozitie a naibii de trista: “A fost misto atunci”.

Am sa va povestesc cum e sa nu stii nimic la chimie. Niciodata. Cum un simplu chiosc albastru plin cu senvishuri, inseamna locul unde te saluti cu toata lumea; am sa va povestesc despre un parculetz care cand inverzea, in liceul nostru se chiulea. Pur si simplu.

Am sa va povestesc cum e sa descoperi o formatie care canta “18 ani” atunci cand ai doar 18 ani si ai da orice sa bei pahare de plastic pline, pe plaja, in vama veche. O va zic tot ce stiu, tot ce-mi aduc aminte, tot ce stiu ca n-o sa mai traiesc vreodata. A fost misto atunci.

Creierul mic imi e dusman de moarte. Acolo imi tin toate amintirile cu relatiile ratate, cu canile sparte prin hypermarketuri, cu animalele de companie moarte sau pierdute sau date uitarii.

Cand ti se ia sange, creierul mic e cel care te ajuta sa nu lesini cu garoul atarnat de mana, ca-n filme. Al meu imi pune piedici. Creierul mic imi e dusman de lesin. Intr-o zi l-am rugat sa uite intr-un fel de ziua in care m-am ratacit prin Buzau in clasa 4-a si-am plans pe o bordura pana seara, dupa telejurnal. Mi-a spus sa stau linistit, ca eram clasa a 2-a. Lucrurile astea se intampla.

As vrea sa am un erou preferat, extras cu grija din carti subtzirele, in care sa ma regasesc din cand in cand, in momentele zero ale vietii mele. Un erou neindragostit daca se poate, cu barba, pe care sa-l doara in cur de tot, si care sa nu cunoasca limbi straine. Va sa zica roman.

Un asa erou nu exista cu siguranta, asa cum nu exista femeie cu blog misto care sa se uite la mine (eu nici macar n-am banner la blog). O sa inventez un asemenea erou nespectaculos si fara simtul umorului, si o sa-l promovez pe saituri si la radio, si o sa-i pun la bataie intelepciunea de multe ori, cu toti prietenii mei de fatza, prietenii mei in pana de incredere. O sa fim mai puternici. O sa putem da caterinca din nou de muzica fostelor noastre.

Magaoaia aia mare de vizavi m-a intristat astazi si in toate zilele in care am avut cursuri in timpul zilei. Rosul ei aprins m-a intristat in timp ce isi primea in partea de sus un al doilea “o” dintr-un “Vodafone” proaspat si stralucitor.

La parter, o organizatie studenteasca recruteaza suflete practice, care sa lucreze in elvetii de tip “vis frumos”. N-am nicio sansa, eu habar n-am ce as lua cu mine pe o insula pustie, iar ei vor sa afle asta neaparat. La etajul 1 toate becurile sunt aprinse in miezul zilei.

Poate ca ei stiu de incalzirea globala, dar uita ca dupa ce te caci e de bun-simt sa stingi lumina la baie. Etajele superioare promoveaza la geamuri scaune moderne adapostite de haine de costum, iar pe acoperis e coada la sinucideri.

Cand am cursuri seara nu-s probleme.

Unii politisti ar trebui sa sufere crunt. Ar trebui sa-si gaseasca nevestele in pat cu dog germani si schnauzeri uriasi. Ar trebui sa le ia foc casele neasigurate. Sa se electrocuteze la pescuit, sa plece in vacanta si sa nimereasca in miezul unei epidemii de holera care sa-i desfigureze pe viata. Sa se pensioneze apoi pe caz de boala: cancer la testicule.

Unii politisti ar trebui sa-si ceara iertare romanilor ca banii nostri au fost aruncati pe uniforma lor. Iar romanii ar trebui sa-i trimita la plimbare.