În ultimul timp am avut parte de o serie de discuţii şi replici care mi-au rămas întipărite în minte deşi atunci, pe moment, m-am arătat oarecum indiferentă sau deloc impresionată. Acum mai bine de o lună am comentat undeva pe un blog şi spuneam că de regulă cei care rămân prea mult singuri, visând la iubire şi fericire în cuplu, fără să vrea să mişte măcar un deget în sensul schimbării situaţiei în care se află sunt cei prea orbi, focusaţi către găsirea lui Făt-Frumos sau a Ilenei Cosînzeana, care nu vor să renunţe la ochelarii de cal ce îi împiedică poate să privească alături, acolo unde se poate afla ceea ce caută cu atâta dor.

De fapt, textul exact era: “Cei care sunt singuri sunt ori prea orbi ori prea fricoşi. Nu pot sau nu vor să vadă că e posibil ca iubirea să fie/să treaca pe alături pentru că ei nu deschid bine ochii sau le e teamă să-şi deschidă inima gândindu-se la riscul unei posibile dezamăgiri.”

Şi , fără să mă aştept, mi-am atras o judecată din partea cuiva drag, care mai mult sau mai puţin mascat mi-a spus că nu a fost frumos ce am spus, că am dat dovadă de ipocrizie pentru că în urmă cu ceva timp spuneam că sunt foarte mândră şi împăcată cu statutul meu de single, iar imediat după ce m-a trăsnit Cupidon cu iubirea lui m-am întors la 180 de grade. Pentru că nu a fost nicicum cazul de ipocrizie am dat atunci nişte explicaţii, iar acum revin cu altele suplimentare dar care se concentrează exclusiv pe cazurile femeilor singure.

Am fost şi eu asaltată de semnalele de alarmă care tot le puneau în gardă pe femei spunându-le să caşte bine ochii şi să se gândească foarte bine la ceea ce au de făcut pentru că bărbaţii sunt tot mai puţini iar ele tot mai multe. Mi s-a spus de îngrozitor de multe ori că în perioada actuală reprezentantele sexului frumos trebuie să renunţe la alte preocupări şi să deprindă arta războiului pentru eliberarea de sub stigmatul de femeie singură şi pentru obţinerea unui loc în inima unui mascul.

Dacă stau însă şi mă gândesc mai bine toată teravura asta nu are la bază numărul mai mare de femei în raport cu numărul de bărbaţi. Cauza principală din punctul meu de vedere e aceea că domnii din ziua de astăzi nu mai sunt deloc domni, nu mai au nimic din cavalerismul, tandreţea, răbdarea, căldura pe care o aveau pe timpul cînd era bunica fată şi nici o femeie nu se temea că va rămâne singură.

Am început să renunţăm la statutul de pradă în favoarea celui de vânător pentru că cei care ar trebui să joace rolul de Casanova care stă la până gata gata să facă o nouă cucerire acum pocnesc din degete şi primesc zeci de variante din care pot alege ceea ce vor, cum vor şi cînd vor. Mi se pare că totul seamănă cu un cărd de gâşte în care e suficient ca gâscanul să dea de două ori din coadă pentru a fi asaltat de cel puţin 4-5 gâsculiţe excitate şi mai mult decât disponibile.

Azi dacă nu te culci cu el de la prima întâlnire e convins că eşti o dobitoacă ce habar n-are să-l facă să se termine sau că eşti prea mare bătaie de cap pentru o singură noapte de plăcere aşa că în doi timpi şi trei mişcări spune pas şi trece la următoarea. Iar dacă te culci totuşi cu el, tot n-ai nici o garanţie că mâine mai auzi de el. Oricum ai da-o tot de toanele lui depinzi.

Şi nici nu te mai poţi aştepta ca după o noapte în care v-aţi pierdut printre cearşafuri să adormiţi îmbrăţişaţi sau dimineaţa să te trezească sărutându-te şi spunîndu-ţi că eşti frumoasă chiar şi cînd eşti somnoroasă şi ai gura nespălată.

Bărbaţii timpurilor noastre nu mai ştiu sau nu mai vor să facă un compliment, în schimb aşteaptă să le spui tu cât mai des cât sunt de buni, de frumoşi, de inteligenţi, de deosebiţi, de perfecţi şi ce fericită eşti că ţi-a pus Domnul mâna în cap permitându-ţi să le faci un oral sau pur şi simplu să îi întâlneşti.

Nu mai aduc o floare, nu mai lansează o invitaţie la o simpla plimbare sau la o cafea, nu mai au răbdare şi interes să stea şi să-şi aleagă prada pe care o vor cu orice preţ aşa că aruncă piatra la nimereală şi de multe ori lovesc nu doar într-un loc, aşa că se trezesc cu desaga plină de domniţe picate în plasă.

Vorbele frumoase menite să te flateze, să te facă să îi adori, să îţi doreşti să fii cu dânşii, să îi apreciezi au lăsat loc glumelor de autobază, replicilor de ţăran prost, propunerilor directe. Iar bietele gâsculiţe zâmbesc suav şi delicat şi roşesc uşor gândindu-se că toate astea sunt lucruri normale pe care trebuie să le accepte ca să aibă alături un generator de testosteron.

Apăi, mă scuzaţi prostuţelor, dar dacă voi credeţi că asta meritaţi, asta primiţi. Chiar sunteţi atât de înspăimântate de ideea de singurătate, sau chiar atât de neputincioase sunteţi încât credeţi că fără un el lângă voi nu sunteţi în stare de nimic? Sau vă e atât de ruşine să spuneţi că nu aţi mai avut parte de sex de mai bine de 6 luni? Mare brânză! Mie nu mi-a fost niciodată greu sau ruşine să spun că mă simţeam bine fiind singură (şi probabil la fel ar fi dacă aş ajunge iar la statutul de single) sau că am fost virgină până la douăzeci-şi-ceva de ani.

Revenind la ceea ce spuneam iniţial, înţeleg foarte bine de ce multe femei sunt singure deşi nu sunt nici urâte, nici prostuţe, nici incapabile, nici frigide. E greu să poţi accepta toate scenele penibile din filmul ăsta prost ce înfăţişează societatea de azi, e dificil să accepţi compormisuri doar pentru a nu mai fi singură.

Dar ăsta nu e motiv să mergi mereu cu ochii închişi sau să te temi că sigur vei da peste unul care te va face praf şi pe tine şi pe orgoliul tău. E cea mai mare prostie să te porţi ca şi cum te-ai resemnat că nimeni nu se ridică la nivelul aşteptărilor şi nevoilor tale, că acel El la care visezi se află undeva la ani lumină distanţă sau că e prea bine ascuns ca tu să îl poţi găsi.

Ceea ce am învăţat eu e că atunci când nu te aştepţi, când pur şi simplu îşi trăieşti zilele urmându-ţi planurile, cînd speri şi nu te mai grăbeşti către a descoperi leacul pentru nevoile şi dorinţele tale arzătoare, atunci se întâmplă minunea. Deschide ochii, lasă frica deoparte, evită resemnarea şi înarmează-te cu răbdare.

Am spus-o în nenumărate rânduri şi am să o mai spun probabil încă un timp: sunt complexată şi cel mai grav e faptul că tind adesea să îmi fac probleme crezând că cei din jurul meu îmi sunt superiori. Şi tocmai din cauza asta mi s-a întâmplat nu doar o dată să-mi creez inutile şi flase complexe de inferioritate.

Şi la fel de multe, dacă nu şi mai numeroase, sunt acele cazuri în care i-am aşezat pe cei scoşi în cale-mi pe piedestale prea înalte pentru ei. Iar căderea ce a venit inevitabil după atenta analiză ce le-am aplicat-o cu ochii şi sufletul s-a dovedit a fi fatală, „bibelourile mele de porţelan” transformându-se în mici fărâme. Sigur unii dintre mâna de oameni care trec pe aici şi cu care am avut interacţiuni directe vor crede că le fac reproşuri mascate sau că îi blamez aici pentru că nu am avut sau nu am curajul să le spun în faţă ceea ce am de spus.

Greşit! Nu mai judec pe nimeni, nu mai reproşez, nu mai arunc cu piatra în cei care greşesc. În rândurile astea îmi asum vina pentru fiecare din dezamăgirile mele pentru că ştiu acum că dacă aş fi avut înţelepciunea de a nu exagera calităţile unora, ducându-le până la dimensiuni hiperbolice şi de a nu mă lăsa atât de marcată de primele impresii aş fi reuşit să mă scutesc de o groază de lovituri şi zgârieturi inutile.

M-am înşelat atunci când am crezut că profesoara din faţa mea, cea care putea recita Eminescu, Minulescu, Stănescu, Coşbuc, Macedonski ore în şir, cea care putea sta ore întregi să discute despre mitul lui Dionis, tragedia Laviniei, frământările lui Raskolnikov, cea căreia i se luminau ochii şi zâmbetul atunci când citea un rând bine scris şi cu idei frumos închegate, era un om unic, rar, perfect. După toate  cunoştinţele, după alura rece şi raţională, după simţul umorului fin, după discursurile cu mult peste nivelul celor de rang universitar deşi se petreceau într-o clasă de liceu, se ascundea un om suferind de singurătate, plin de frământări, un professor fără prea mult har care nu accepta să îi oferi o idee contradictorie faţă de ceea ce îţi predase anterior, un om care  a făcut greşeli enorme şi a dat cu piciorul carierei, respectului celor din jur şi chiar propriei vieţi. Cea care blama lipsa de sensibilitate, de bun simţ, de delicateţe şi-a uns mâinile cu sânge. Nebunia a fost o circumstanţă atenuantă, dar dezamăgirea mea şi a multora tot a rămas. Şi a mai rămas şi iubirea pentru lectură, indusă de ea.

Păcăleala următoare a fost cea legată de omul care a declanşat nevoia mea de schimbare. Omul pe care l-am crezut perfect: frumos, inteligent, amuzant, fermecător, arogant atât cât trebuie, sigur pe el, matur, direct, ambiţios. Şocul pe care l-am avut atunci când am descoperit că prinţul devine adesea broscoi a fost pe măsura fascinaţiei de la început. Nu m-a frapat faptul că mi-a fost dat să văd şi partea rea a lui cât m-a uimit să constat că în cineva ce părea atât de nobil zăceau multe frustrări, un orgoliu prea mare, răutate arhi-suficientă, nesimţire, complexe şi frustrări, un egoism exagerat. M-a durut să văd că cineva care dispreţuia minciuna şi prefăcătoria nu se dădea în lături de la a juca la dublu, de a încerca să pară exact ceea ce nu era. Şi mai mult decît orice am fost tristă să constat că cineva inteligent şi matur renunţa la oameni din motive puerile. Şi aici vinovata am fost eu pentru că nu am deschis ochii atât cât trebuia pentru a vedea lucrurile exact aşa cum sunt.

Mai apoi i-am coborât cu bunăvoie sau intenţionat de pe raftul de sus pe:

–          Cel care părea băiatul sensibil, spiritual, de o inteligenţă rară dar care era de-a dreptul incapabil să ofere şi să primească afecţiune şi care îşi masca laşitatea şi ignoranţa după cîteva cuvinte frumoase pe care le jongla ca un adevărat maestru manipulator.

–          Prietena perfectă, cea care asculta şi dădea sfaturi  excelente, care certa fiecare prostie şi mângăia fiecare lacrimă, cea care spunea vorbe de duh şi care părea să le ştie pe absolut toate şi mai apoi m-a culcat la pământ cu o plamă venită de niciunde şi a scuipat pe sentimentele mele aruncate-n praful drumului.

–          Profesorul ale cărui discursuri musteau de înţelepciune, înţelesuri profunde, pilde minunate dar care mai apoi a demonstrat că nu face doi bani ca om.

Dar astea sunt doar exemple din viata-mi, cazuri dublate de  mulţimea de alţi oameni care după talentul lor cu care minunează planeta nu sunt decît bieţi muritori plini de vicii ce le urăţesc chipurile şi sufletele sau oameni bântuiţi de efectele proastelor decizii luate la un moment dat, complexaţi şi frustraţi, laşi care aleg să-şi înece latura mai întunecată în alcool, ură atent mascată,  care îşi manageriază existenţa cu o infantilitate crasă, ascund trecutul murdar cu minciuni în loc să-şi asume vina şi să dorească îndreptarea, se vând pe nimic.

În ciuda a tot ceea ce am spus nu îi neg niciunuia meritele ce îi revin, nici nu contest valoarea superioară pe care o au, raportat la masa de mediocri ce îi înconjoară. Doar mă gândeam că parcă mi-ar fi plăcut să port nişte ochelari magici care să-mi fi deschis ochii mai bine. Aşa poate aş fi evitat certuri cumplite, replici tăioase, rupturi prea bruşte, sentimente şi orgolii terfelite.

Vouă vă cer iertare pentru că am fost prea oarbă şi nu am văzut că sunteţi doar oameni.

În ultimul timp a tot fost mare vâlvă cu tot felul de fenomene ieşite din comun, ce au mers de la penibila flacără violet, la deja expiratele vrăjitorii ale Mamei Omida şi ţaţei Catrina, poveşti cu vampiri, viaţă extraterestră şi multe multe altele. Cei care au mai tras cu ochiul peste rândurile scrise de-a lungul timpului pe blogul ăsta se întreabă probabil ce m-o fi apucat de încep să vorbesc despre asta. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar că mi-am dat seama că în multe din nimicurile astea cred şi eu, altele chiar mă pasionează. Aşa că-mi dau şi eu cu părerea, ca un veritabil pui de românaş, ce sunt.

Aşadar, eu, roaba lui Dumnezeu, mărturisesc în faţa tuturor, cred în vrăji, cununii legate şi deochi, blesteme când şi cum îmi convine. Tind să accept fenomene care sunt undeva mai presus de înţelegerea mea atunci când nu vreau să accept explicaţiile logice oferite de realitatea înconjurătoare, sau când nasul meu de femeie îmi spune că există cu siguranţă ceva mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.

Acum câteva zile mi s-a dat pentru prima oară în cărţi şi după ce am citit mai multe lucruri legate de tarot am început să nu mai privesc practica asta cu suspiciune, ba mai mult, încep să şi cred în ea, după cum cred şi în zodiac. Şi totuşi nu pot crede că există fantome, vârcolaci (deşi la partea cu fantomele am avut un moment în care am crezut.

Urmăresc cu sufletul la gură Stargate, Babylon 5, Sanctuary şi devorez cărţile şi filmele în care apar istorii despre lumi paralele, déjà-vu-uri, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, însă am dificultăţi în a crede în reîncarnare şi viaţă după moarte şi sunt de părere că numărul de bătăti ale inimii îmi sunt limitate pentru un singur trai de muritor. Deşi la bazele mele sunt filolog, şi pe deaspura mai sunt şi femeie şi visătoare, parcă tot mai mult îmi plac lucrurile pe care pot să le pipăi şi să urlu ESTE!, pentru care am argumente solide, verificabile.

Există totuşi şi ceva intangibil, în care cred cu tot sufletul. Miracolul iubirii. Cred în clipele nepreţuite când timpul pare să fi fost închis într-o îmbrăţişare, un sărut, o privire. Nu pun la îndoială faptul că timpul trece mai greu cînd aştept cu nerăbdare să văd ochii dragi mie şi să-mi simt nările gîdilate de parfumul atît de plăcut de care îmi e dor şi nici că trece mult mai repede atunci cînd mă impart în unşpe părţi ca să duc la bun sfîrşit toate câte îmi vin pe cap.

Şi vă mai spun şi că am fost una din acei gură cască ce s-au uitat cu ochii mari la “The Secret”, “The Butterfly effect”, “DaVinci’s Code” şi chiar am ajuns să fiu convinsă de faptul că un gând bun m-ar putea scoate din rahat şi mi-ar putea îndrepta norocul. Dar asta o credeam şi înainte când tot spuneam că destinul şi-l face omul cu mâna lui, dar făcutul ăsta nu înseamnă doar gând, ci reclamă neapărat mâneci suflecate şi fapte.

Iar peste toate astea cred în noroc, în răbdare şi în forţa superioară numită generic Dumnezeu, Allah, Iehova, ceaiuri binefăcătoare şi mai ales în oameni.

Mă joc cu bricheta cumpărată duminică în drum spre Iaşi şi îmi revine în minte imaginea lui stând în dreptul geamului şi expirând nestingherit şi voluptuos fumul ţigării al cărei gust mi-a rămas pe buze (după sărutul fugitiv înainte de a intra sub duş), în timp ce mă priveşte în felul acela care mă face să mă pierd. Probabil prima ţigară am fumat-o doar ca să păstrez savoarea gurii lui, încă puţin. Sunt o prostuţă. Zâmbesc fără jenă deşi ştiu că ai mei colegi se uită ciudat şi-şi spun că sunt o biată nebună. Spună ce-or vrea!

Aseară mi-a spus că nu îi e teamă de întrebările mele pentru că nu are ce să ascundă, îi e uşor să-mi ofere un răspuns la orice. Apoi a venit şi o replică ce m-a amuţit puţin. Mi-a spus că ştie că sunt sinceră cu el. E sigur de iubirea mea şi ştie că mereu îi voi răspunde la rându-mi la orice va vrea să ştie. Am rămas în tăcere, uimită de încrederea pe care mi-o acordă deşi sunt încă în mare parte un mister pentru dânsul.

Mă gândesc la faptul că sunt în viaţa mea o serie de fapte, întâmplări, lucruri despre care tind să nu vorbesc niciodată. Am preferat să le şterg din paginile cărţii mele pentru că mă dureau sau mă făceau să mă ruşinez prea tare. La timpul lor le-am trăit, mi le-am asumat, le-am făcutvinovăţii, le-am acceptat apoi le-am uitat, sau spun că le-am uitat deşi din când în când îşi mai iţesc capurile groteşti făcându-mă să mă îngreţoşez…de ele, de mine.

Nu puţini sunt cei care mi-au spus în nenumărate rânduri că ei nu-şi închipuie cum aş putea eu să fac ceva urât sau rău sau demn de ruşine. Mă subestimează, dragii de ei. Vorbeam la un moment dat cu un coleg şi amic despre faptul că el mă vede drept colega foarte de treabă, fata cuminţică, amabilă, zâmbitoare, gata să-l ajute cum poate, copilul exemplu, cea care nu e răutăcioasă şi nu face rău intenţionat. Şi , Dumnezeule cât se poate înşela. Iar asemeni lui şi alţii.

Am un butoi de ape tulburi în care înoată fapte şi cuvinte pe care mi le doresc din suflet netrăite şi nespuse. Iar capacul butoiului ăstuia îl pot scoate doar unii. E de dorit ca cel care îl deschide să fie tare, raţional, curajos şi înţelegător, bun ascultător şi priceput la mustrat, deschis şi gata ca după ce termină să mă certe să mă ia în braţe şi să-mi aşeze, călduros, un pupic pe frunte, spunându-mi că toţi greşim.

În cămăruţa asta unde e butoiul meu cu păcate, sentimente schimonosite, promisiuni nerespectate, furii nefondate, disperări bruleşti, nu intru niciodată pentru că aşa vreau. Deschid uşa şi păşesc înăuntru doar atunci când am găsit omul căruia trebuie să îi las şansa să mă cunoască exact aşa cum sunt, pentru ca altfel ar însemna să amăgesc, să disimulez, să mint.

Pentru că acum plutesc pe valurile unei ape liniştite şi curată mă pregătesc să-mi deschid cutia Pandorei. Doar că am să crap câte un pic capacul şi am să las fantomele, monştrii şi demonii din interior, să iasă treptat, ca nu cumva să îl sperii pe el. Ştiu că e curajos şi că mi-a promis că nu mai pleacă, dar vedeţi voi…. sunt unele lucruri mai greu de digerat si care trebuie luate cu inghiţituri mici. Nu vreau să-şi facă griji. Ce-a fost a fost şi nu se mai repetă, dar e nevoie să cunoască şi detaliile astea căci sunt parte din mine, iar acum eu îi aparţin lui.

Am avut o perioadă în care credeam că iubirea înseamnă doar să te sufoci numai gândindu-te la cel drag, să îţi doreşti să-i vezi mereu ochii şi zâmbetul luminos, să te mulţumeşti doar cu plimbări prelungite în care să stai agăţată de mâna lui, sărutări tandre, îmbrăţişări călduţe. Apoi am descoperit că iubirea înseamnă mai mult şi astfel am ajuns să nu mai cred în iubirile acelea platonice, fără dorinţă, patimă, atracţie greu de stăpânit.

Am înţeles că iubirea fără dorinţă, fără sex, e apă de ploaie, o amăgire, o joacă de copii în care cu siguranţă unul dintre cei doi se va supăra, îşi va lua jucăriile şi va pleca acasă. Şi tot atunci am înţeles că există şi situaţii în care dorinţa e mai mare decât iubirea, sau e atât de mare încât te poate amăgi că e iubire. Iar acestea le-am aflat de curând ca urmare a celor ce le-am încercat pe propria piele.

Acum puţin timp m-am oferit complet şi pentru prima dată unui el care mi-a atins trupul, mi-a mângâiat pielea şi a descoperit fiecare părticică din mine, din orice alt motiv numai din dragoste nu. I-am dat buzele şi săruturile mele, i-am dus drept ofrandă mâinile cu mângâierile-mi, trupul cu toată căldura-mi şi nevoia de a mă simţi vie, dorită.

Am vrut să-mi astâmpăr dorul şi arşiţa cu al său corp dar nu am făcut decât să mă pângăresc pe mine însămi şi să-mi otrăvesc sufletul, să-mi aţâţ şi mai tare dorul, să-mi iau o porţie triplă de amărală. Şi mai apoi, după ce a trecut sentimentul de orgoliu rănit şi de tristeţe, m-am simţit murdară. Simţeam că oricâte duşuri aş face, că oricât de multă apă ar şiroi pe mine nu ar reuşi să spele mizeria ce îmi lăsase urme pe trup.

Şi m-am înşelat din nou. M-am curăţat într-un final… M-au spălat atingerile celui care cred că mă iubeşte într-adevăr. Şi m-am simţit desfătată de fiecare atingere a lui, de fiecare sărut, de fiecare emoţie şi mângâiere uşoară ce îmi dădea fiori de plăcere şi-mi făcea pielea să se zburlească aşa cum se întâmplă atunci când te atinge o adiere răcoroasă. M-a dezinfectat cel al cărui parfum mi-l doresc impregnat în propria piele, cel de corpul căruia nu mă satur. Şi, în ciuda timidităţii mele, el a fost cel alături de care nu m-am simţit ruşinată nici de goliciunea trupurilor noastre, nici de scurtele momente ridicole datorate nepriceperii mele de începătoare.

Mai ieri simţeam ruşine pentru a spune toate astea şi consideram că nu e demn de sensibilitatea mea de femeie romantică să consider sexul un ingredient esenţial al iubirii, care ar trebui să fie în principal gândire la unison, planuri, vise şi dorinţe comune. Copilă prostuţă! Acum am început să văd că iubirile în care cei doi nu tânjesc unul după celălalt, nu adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi după ce au fost o singură fiinţă, şi nu se bucură şi înfioară când dau în aşternut peste trupul celuilalt, devin fade şi mototolesc orice sentiment, aruncându-l apoi la coşul de gunoi.

Aşa se face că azi eu îmi doresc o iubire mare, în care eu şi el să fim o fiinţă, cu un singur suflet. Vreau o iubire în care inimile noastre să se mângâie una pe alta când ne privim ochi în ochi, iar sufletele ni se îmbrăţişează odată cu îmbrăţişarea trupurilor noastre.

Iubirea mea trebuie să fie una în care să nu mai ştiu unde se termină trupul unuia şi începe al celuilalt, în care să-mi fie sete, foame, dor de el, să mă aprind doar când îşi trece uşor mâinile pe spatele meu sau când îi simt răsuflarea aproape, să ne ghicim gândurile numai din ritmul respiraţiei, să ne preocupe aceleaşi lucruri, să adormim sărutându-ne până ne dor buzele şi să ne visăm unul în braţele celuilalt în timp ce chiar dormim îmbrăţişaţi, să nu ne deranjeze căldura care ne-ar face să transpirăm de la apropierea prea strânsă.

Am greşit refuzând să cred că există dragoste fără sex, gând fara vis, suflet fără trup într-o iubire care se vrea completă, mare, puternică. Şi am greşit crezând că m-aş putea mulţumi cu jumătăţi de măsură, cu firmituri de viaţă, resturi sau imitaţii de orgasm, false impresii de fericire în doi. Dar tot păţitu-i învăţat şi orice lucru bun îl afli doar după ce îl încerci pe propia piele. Azi ştiu că pot avea măsura completă a tot ceea ce îmi doresc. Şi mai presus de atât aspir să-i ofer tot celui ce-mi dă tot.

Aseară am preluat versul melodiei celor de la A-HA, „ I pray for stormy weather” sătulă fiind de căldura toropitoare de peste zi. Şi rugăciunea mi-a fost ascultată. Aproape de miezul nopţii Iaşul a fost surprins de o rafală puternică de vânt şi de ceva picuri de ploaie. Păcat că nu au venit şi trăsnetele. Şi pentru că a fost o noapte pe placul meu m-am întins frumos în dreptul geamului şi în timp ce adierile reci îmi mângâiau trupul, cu ochii închişi am început să zburd mental pr câmpiile Elizee ale amintirilor mele.

Şi prima dată mă opresc în sectorul celor ce le-am crezut iubiri. Le iau frumos între palme pe fiecare dintre ele şi le întorc când pe o parte, când pe cealaltă încercând să descopăr ce mi-a scăpat la momentul în care am fost faţă în faţă cu ele. Nu fac asta din regret sau orice părere de rău ci pentru că încerc să îmi fac rezerve noi pentru amorul nou, mare, prezent, pe care îl vreau definitiv şi neştirbit.

Mergând prin galeria numita generic “Past Loves” îmi apare un zâmbet uşor pe buze şi chicotesc oarecum mulţimită de mine căci constat că am lăsat relativ uşor în urmă toate acele iubiri în care sufletul mi-a fost însetat după celălalt dar trupurile nu ni s-au atins nicicând. Iar într-un colţ puţin mai întunecat şi ascuns ochilor vizitatorilor sunt aşezate cele în care atingerile pielii noastre au stat sub semnul dorinţei pure excluzând orice legătură sufletească, orice sentiment. Treptat se vor pierde şi acestea, sau poate va veni un cutremur care va dărâma ceva peste ele, sfărâmându-le.

Păşesc mai departe şi ajung în dreptul vitrinei de unde lipseşte exponatul. Doar două file relatează scurta istorie a acelei iubiri pentru un bărbat pe care nu-l întâlnisem încă. Rândurile îmi repovestesc despre cum îi vorbeam zilnic şi îi împărtăşeam cele mai intime şi ascunse gânduri, planuri, dorinţe, vise.

Ba chiar mă amuz văzând cum, pe atunci, construiam în detaliu clipa în care trebuia să ne întâlnim şi să ne desăvârşim iubirea. Din păcate pe drum el s-a răzgândit şi nu a mai ajuns la mine, alegând să-mi spună doar că a rătăcit drumul şi şi-a pierdut dorinţa de a mă mai întâlni. De aceea a devenit întâi o lacrimă rostogolită din ochii mei de un verde tulbure, apoi şiroindă pe obraz. Odată ajunsă pe buze s-a transformat în gust amar, pentru ca la prima gură de aer proaspăt trasă adânc în piept să se zvânte şi să dispară.

Fac un mic popas şi în sectorul copilăros şi simpatic al amorurilor de-o vară, de-o lună, de-o săptămână, o zi, o clipă. Nu vreau să mă dezic de ele, nici să le reneg, nici să le arunc în colţul uitării căci ele stau la baza modului în care iubesc acum.

Iar în final ajung la noul exponat. Şi sunt de-a dreptul fascinată de ceea ce văd şi conştientizez că am de descoperit atât de multe lucruri noi. Fac ochii mari şi în timp ce pupilele mi se dilată înţeleg că am în faţă ceea ce ar putea să fie Graalul meu căci îmi oferă răspunsuri la toate întrebările ce mă mistuie şi îmi dă înţelepciunea de a ordona fiecare lucru la locul său şi de a-i înţelege adevăratul sens.

Astfel am aflat că e imperios necesar să îmi fac propriul plan arhitectural dupa care să îmi aşez logic amorurile trecute în care sufletul mi-a tremurat de emoţie şi speranţă, unele dintre ele materializându-se, altele rămânând în stadiul de pură himeră. Iar din planul acesta ar trebui să nu lipsească ghena în care vor fi aruncate cele în care s-au petrecut arderi fără rost şi nici salonul regal în care să fie expusă doar piesa de rezistenţă, cea în care se speră până la cer iar răspunsul nu întârzie să apară.

Aceasta e iubirea rară de care nu am parte decât o singură dată în anii cât respir, cea în care sufletul meu şi al lui se recunosc iar trupurile ni se unifică în unul singur, în eternitate.

E târziu şi ochii mi se se închid. Voi reveni la următoarea furtună în expoziţia situată undeva între ventriculii si atriile inimii mele.

Aseară pe la orele 23 Şoptitoarea de servici a aterizat în hangarul de baştină după un lung drum de la Bucale cu escală prin Bacău şi Suceava. Lung drum bre, luung! Dar care a meritat cu vârf şi îndesat. Singurul regret e cel legat de faptul că nu am mai ajuns să îi văd ochişorii Panseluţei (Scumpa, îmi cer scuze că nu am mai ajuns să stăm şi noi de vorbă ca fetele. Promit să mă revanşez) . Special pentru asta am să mai fac cât de curând o nouă vizită în capitală.

Revenind… M-am întros cu bateriile încărcate la maximum şi gata să mă pun serios pe treabă. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că un week-end mi-ar putea schimba atât de tare starea de spirit, unele concepţii şi că aş putea învăţa atâtea lucruri complet noi.

Dacă e să mă gândesc mai bine astea două zile au fost un soi de honeymoon în miniatură: masă le restaurant (Carul cu Bere e de-a dreptul extraordinar. Şi am gustat şi eu bere aia nefiltrată atât de lăudată de Ocse. Bunicică, dar nu foarte pe gustul meu, aşadar rămân la apa plată 😀 ), văzut Robin Hood alături de my Superman, plimbări nocturne pe străzile oraşului, primit cadouri grozave, multă multă muuultă iubire.

Trecând la partea mai practică, mai puţin emoţională, am participat pentru prima dată în vieţişoara mea de 23 de ani la un concurs dedicat domeniului IT. A fost grozav să văd atâţia oameni chiar pasionaţi de tot ceea ce înseamnă calculatoare distrându-se în timp ce făceau o treabă destul de migăloasă. Dat fiind că totul era nou pentru mine, am fost numai ochi pe toată perioada în care toţi cei 5 overclockeri profesionişti şi-au pregătit şi testat platformele, am mai tras cu ochişorul şi pe la componentele expuse pe in sală şi m-am amuzat copios văzându-i pe participanţi răcorindu-se cu băuturi cu gheaţă carbonică, dar centrul meu de interes a fost câştigătorul competiţiei GOOC dedicată presei (Congrats, love! I knew you were the best). Oamenii ăştia m-au făcut să regret că nu am ales şi eu domeniul IT în locul marketingului. Mai multe detalii găsiţi voi pe site-urile de specialitate.

Acum să mă scuzaţi, dar am de pregătit un metric şi un fence pentru examenul lui Munti. Săptămână uşoară, simpaticilor!

Abordez un subiect care mi se pare foarte important legat de interactiunea cu alti semeni. Subiectul asta se bazeaza pe finalitatea oricarei activitati umane. Desi “life is a journey, not a destination” suntem totusi predispusi a cauta finalitatea in orice facem.

Subiectul este perseverenta si prin asta spun ca incerc sa pornesc de fiecare data la drum cu asumptia ca persoana cu care interactionez nu isi va face treaba cand trebuie si cum trebuie (poate fi un client, un furnizor, un agent al unui magazin de unde cumpar ceva, un prieten, etc).

Stiu ca in mod normal fiecare isi face partea lui, la timp si in parametri optimi, dar in viata reala cred ca asta nu se intampla. Asta poate pentru ca traim intr-o lume aglomerata, unde fiecare are multe pe lista de facut, poate pentru ca traim intr-o societate mai putin evoluata sau educata, unde nu primeaza profesionalismul, etc. Motivele sunt mai putin importante.

Pornind de la asumptia ca nimeni nu isi face treaba cum trebuie (desi nu e mereu adevarata) pot sa imi dau seama ca totul depinde de mine. Daca cineva mi-a spus ca face ceva la un termen dat, daca nu se respecta termenul incerc sa aflu care e motivul. Sun de atatea ori cat e nevoie sa realizez ce mi-am propus (a fost o situatie in care trebuia sa dau de un “mester” pentru mobilier la comanda si nu imi raspundea la telefon. Am sunat de vreo 9-10 ori in 2 zile, pana am dat de el).

Multi oameni nu fac asta si apoi se plang de faptul ca X nu a facut ce trebuia, ca Y a promis degeaba, ca uite ce viata grea am si nimenui nu ii pasa, aruncand intotdeauna responsabilitatea asupra altcuiva.

Sigur, e foarte usor sa faci asta, si X chiar ar trebui sa isi faca partea lui, dar cel mai important e pana la urma rezultatul. Si mai e adevarat ca perseverenta poate fi obositoare, dar mi se pare singura cale.

Si rezultatul poate fi influentat de mine in mai toate situatiile. Nu controlat, nu neaparat decis, dar cu siguranta influentat.

Evident, internetul e o sursa uriasa de informatie utila, care altfel ar fi fost inaccesibila pentru multa lume.

Reversul medaliei este insa ca exista prea multa informatie inutila si, mai ales, contradictorie. O data cu aparitia blogurilor, siteurilor personale, conturilor de facebook si twitter, etc, oricine devine o sursa de informatie, indiferent de educatie, IQ sau experienta.

Asta se intampla si in trecut dar prin viu grai, fara o dovada palpabila ramasa dupa impartasirea informatiei (barfa pe banca in parc, zvonuri auzite la o bere sau cel mult pareri impartasite la telefon). Aici apare si diferenta, mai ales pentru generatiile celor de peste 20 de ani sa zicem, care nu au crescut de mici cu acces la internet.

Suntem obisnuiti sa consideram mai formala, mai oficiala, comunicarea scrisa. Asa am invatat de mici la scoala, primul contact cu informatia scrisa fiind manualele. A continuat cu ziarele si revistele. Mai toata informatia scrisa si tiparita era scrisa de oameni a caror profesie era, in special, scrisul si care, mai ales la inceput, erau avizati in a publica o anumita informatie.

Acum informatia publica este mult mai inselatoare. Din cauza faptului ca mintea e facuta sa considere informatia scrisa ca fiind mai adevarata si mai formala decat cea verbala, apare dilema secolului: dintre atatea articole despre un subiect anume, care este adevarat? Aici intra inclusiv site-urile de stiri care publica imediat o informatie, chiar cu riscul de a fi falsa, cu disclaimer-ul – “surse”

Pe fiecare subiect dezbatut online exista foarte multe pareri. Si mai ales, exista foarte multi oameni care pretind a fi mai experti intr-un domeniu decat sunt de fapt, totul sub anonimatul internetului si sub protectia unui site care arata bine.

Deocamdata mintea umana nu pare pregatita pentru un asalt atat de mare de informatii contradictorii si riscul cel mai mare este cel in care credem prima sursa de informatie gasita pe un subiect dat.

Citesc zilele astea cartea Three Cups of Tea care e povestea unui american plecat in Pakistan pentru a escalada K2. Pe scurt, nu reuseste, aproape moare la coborare, dar e salvat de localnicii unui sat izolat din munti din Baltistan (o regiune nordica din Pakistan), . Pentru ca ii place foarte mult acolo si vede faptul ca nu au parte de nici o educatie se hotaraste sa le construiasca o scoala. Pana la urma isi face o fundatie, strange bani, si construieste mai multe.

Cartea e controversata, se zice ca autorul a deformat mult adevarul, dar eu preiau de aici o idee: aprecierea de catre vestici (a se citi aici oameni din civilizatii bogate) a unui stil de viata mult mai simplu, in detrimentul stilului capitalist, materialist, etc.

Nu neg ca o viata intr-un sat izolat din munti, intr-o zona total rupta de restul lumii, isi are avantajele ei, chiar importante. In primul rand ritmul de viata, mult mai calm si mai putin haotic, generator de stres, de care ne lovim aici in lumea “dezvoltata”. Acolo oamenii au mai mult timp pentru familie, petrec majoritatea timpului intr-o comunitate stransa, mananca mai sanatos, au parte de exercitiu fizic, etc.

In schimb sunt de parere ca cei care emit astfel de aprecieri o fac de la adapostul confortului de la ei de acasa.

Majoritatea celor care au contact cu viata simpla, o fac pentru o durata limitata de timp: o saptamana, o luna, 1 an. In tot timpul asta, oricat de rau sau de bine ar fi acolo, in subconstient exista mereu perspectiva intoarcerii acasa, acolo unde totul functioneaza cum stim ca ar trebui sa functioneze. Nu se lovesc de toate greutatile de zi cu zi, pentru ca nu au nevoie de asta.

Nu sufera de lipsa hranei pentru ca au un cont decent in banca. Nu sufera de frig pentru ca au venit cu haine groase de acasa. Nu sunt bolnavi pentru ca si-au facut vaccinurile inainte de a pleca spre zona izolata a lumii si pot oricand sa ia un avion inapoi spre civilizatie unde au parte de un sistem medical.

Asta mai facem si noi, in aprecierile pe care le emitem fata de viata mai naturala de la tara de exemplu. O facem pentru ca ne vom intoarce acasa, unde avem internet, supermarket, masina, telecomanda pentru tot.

Sunt oameni care intr-adevar fac pasul asta si isi muta complet viata intr-un astfel de loc. Dar cei care fac asta au avut probleme cu adevarat grave acasa si au simtit nevoia puternica sa evadeze.

Majoritatea dintre noi nu vom vrea niciodata sa ne mutam cu adevarat la tara, dar de la inaltime vom aprecia un trai mai simplu.