• Home
  • R.Dobroi | blog web 2.0

Cu totul altul…

Mă simt echilibrat. Ciudat cât de uşor te poţi echilibra. Ciudat cât de neaşteptat poţi face asta.

Sunt calm. Aşa cum nu am mai fost de luni de zile. La 4 dimineaţa decideam să-mi dau stingerea, după ce am analizat fiecare lucru din viaţa mea. Mai vechi, mai nou, poate viitor. Mi-am pus fiecare greşeală deoparte, după ce am stat să văd dacă am plătit pentru ea. Mi-am pus fiecare acumulare deoparte, după ce am stat să văd dacă am meritat-o. Mi-am pus fiecare răsuflare deoparte, după ce am stat să mă asigur că am sorbit-o.

Mă simt echilibrat. Asta este tot.

Şi mai relaxat ca niciodată.

Suflete uitate…

O cafenea. La masa alăturată se aşează două cupluri. Nu am stat să aproximez vârsta, probabil că aveam cu totul altceva de făcut la ora aceea, dar pot spune că nu discutăm de puştani de 14 ani, fugiţi de la şcoală. Se vedea bine şi că se cunoşteau, asta nu ar conta foarte mult pentru ceea ce am de spus, dar am vrut să subliniez că nu erau la prima ieşire împreună.

Mă adâncesc în conversaţia pe care o aveam, fără a mai lua în seamă respectivele personaje. Nu aveam de ce, mai ales că erau la locul lor şi nu mai distrăgeau nimănui atenţia, ca nou veniţi.

La un moment dat ridic privirea. Şi îngheţ.

Cei patru se adânciseră în fotolii, butonând fiecare propriul iPhone. Pe masa lor stăteau liniştite cafeaua, ceaiul şi berea, în timp ce fiecare dintre ei se bucura de propriul gadget. Una dintre tipe dădea ritmic din cap, semn că era vorba de un clip sau ceva asemănător. Prietenul ei se juca, cu siguranţă, asta după rapiditatea cu care mânuia utilajul. Ceilalţi doi păreau cumva mai liniştiţi, el fiind prins într-o discuţie pe mess, de ea neavând cum să detaliez ceva, pentru că de unde mă aflam nu puteam să văd cu ce se ocupă.

Nu ştiu ce să spun.

Dar ştiu că este trist să ieşi undeva şi să uiţi de ce faci asta.

PS – Oare sufletele pierdute se stochează pe iPhone? Mă întreb asta pentru că aş vrea să scot câteva de acolo şi să le amintesc să urle…

Planurile merg înainte…

Să nu credeţi că, dacă nu am mai spus nimic, am renunţat la unele dintre planurile mele. Am continuat să scriu, deşi foarte puţin, pentru că nu vreau să fac asta decât în clipele în care simt că am de ce să mă aşez la taste. Lipsa de inspiraţie sau chef, problemele prin care am trecut şi trec, schimbarea cu multe grade a vieţii mele (şi sper în şi mai multe)…toate acestea au produs stări printre care nu am avut cum să mai aştern rânduri.

Cu toate acestea, romanul a mers înainte. Târâş.

Una peste alta, am avut şi o pană serioasă de inspiraţie referitoare la numele pe care ar urma să-l poate un anumit personaj al cărţii. Acum nu multe zile a venit şi soluţia, de la cineva care a fost mult mai logic decât mine şi, nefiind implicat, a putut veni cu soluţia de care am avut nevoie. Mai ales pentru că era vorba de un personaj secundar care urma să modifice toată alchimia existentă în carte până în acel moment.

Cam aici sunt. Şi am să continui.

Anvelope…

Am ieşit din firmă. Câţiva paşi mai încolo, biserica mă pândea tăcută. Niciodată nu-mi vorbeşte. Nici nu am de ce s-o condamn. Când trec pe lângă un locaş sfânt, îmi spun mereu că prefer bordelul. Între picioarele unei femei, la spovedanie, nu vei găsi niciodată iertarea. Iar eu nu vreau să fiu iertat.

Umbra turlei aruncă săgeţi în ADN-ul meu. Nu-mi fac probleme. Mai pot fi spart doar dacă sunt ucis şi mă îndoiesc de faptul că ar exista o persoană care să-şi rişte poziţia pentru mine. Zeii au decis de mult că pe nebuni trebuie să-i laşi cu ale lor. Şi eu…sunt cu ale mele. Întotdeauna am fost cu ale mele.

Cu coada ochiului observ în dreapta, la câţiva zeci de metri, o siluetă cunoscută. Francezii construiesc maşini apropiate ca alură, dar silueta aceea nu are cum să mă înşele. Este o umbră în ea sau mi se pare? Măresc pasul, simt că am funii în loc de vene, fiecare pas pe care îl fac este o altă zi din cele avute şi trăite la temperatura cuptorului acela în care doar eu m-am scăldat, aproape că mă ţin de o poartă să nu cad pentru că sunt slăbit de toţi şi de toate, fug spre acea siluetă punând în eventuala ei prezenţă reală tot ce am mai în picioarele acestea care încă mai marchează goluri, dar pe terenuri pe care nu mai sunt tabele. Read More

De tine, pentru tine, după tine…

Mi-ai trecut mâna prin păr. Ca de fiecare dată când faci asta, simt că iadul emigrează din mine. Nu ştiu unde se duce. Uneori, spre tine. Dar pleacă, şi lasă acolo poate singurul lucru pe care nimeni nu mi-l va fura vreodată. Pe tine, cu doi de “n”. De la “nebunie”. De la “nesperat”. De la “neviaţă”, că tot îl admir pe Nichita, necuvântul.

Mi-ai lăsat capul să se odihnească pe umărul tău. Ca de fiecare dată când faci asta, îl simt uşor şi gata să se ia la harţă cu toate convenţiile care-l apasă. Cu imposibilitatea. Cu decăderea, când disperarea se infiltrează în venele răsucite, prin perfuzii pe care nu le mai văd de mult sau de care, poate, nu-mi mai pasă. La cum mă cunosc, în ultima clipă am să mai cer una.

Mi-ai lipsit mult. Ca de fiecare dată când faci asta, viaţa mea nu este decât o fereastră, la un etaj superior, din care cheful de viaţă se aruncă în gol. Ţi-ai permis să lipseşti doar pentru că eşti statuia mea şi doar pentru că ştii că, la fiecare revenire, scutur mizeria pe care o fac pescăruşii. Da, i-am luat de pe plajă şi i-am adus pe statuia ta, să se odihnească acolo, o dată cu mine. Căci la rădăcina ei petrec multe clipe, renăscând de fiecare dată din cenuşi. Şi când tu nu eşti să îmi vorbeşti, ei îmi aduc urletul tău. Read More

Eu…pe aici…

Nu ştiu dacă weekend-ul îmi va permite să scriu. La ora asta sunt încă la birou, în zilele care vin va trebui să termin paginile ziarului la care colaborez de aproape patru ani şi, pe deasupra, mai am şi viaţa mea personală, pe care puţini o cunosc şi în care şi mai puţini au loc.

Aşa că, dacă am să lipsesc, promit doar că ne vom auzi luni, ca de fiecare dată, cu minunatele căutări ale semenilor noştri. Vă urez un weekend cât se poate de plăcut şi de odihnitor, sper ca luni să fiţi în formă şi să zâmbim ca de fiecare dată la început de săptămână.

Taci…

Taci, în seara asta. Taci şi ascultă sufletul care-ţi gâlgâie, taci şi potoleşte-ţi venele care urlă de mine, taci şi opreşte-ţi senzaţia că ai fi un nimeni în lipsa mea. Taci şi ia-mă în braţe, taci şi strânge-mă acolo nu până nu mai am chef să plec, pentru că am oricum un chef nebun să vin, taci şi strânge-mă acolo până nu vei mai dori tu să pleci.

Taci, în seara asta. Taci şi ascultă parcul prin care am umblat pentru amândoi. Taci şi uită-te cum aleile lui ne primesc cu braţele deschise, ca şi cum ieri aş fi plecat din aşternuturile lor. Taci şi uită-te cum îmi plimb paşii, atingându-mi umbra şi tresărind din când în când, atunci când am senzaţia că umbra aceea eşti tu. Taci şi ascultă cum mi se sparg lacrimile între gânduri, cum simt că nu am din ce să mă compun, cum aleg doar să repet mecanic în gând “viaţa ta este doar a ta, Bogdane, fii fericit, altul nu ar fi deloc mulţumit cu ea”. Taci, nu ai ce spune. Read More

Troy (2004)

Trebuie să recunosc faptul că, după primele 10 minute ale filmului, deja mă pufnise râsul. De fapt, nu știu dacă trecuseră 10 minute. Mă refer la momentul în care Achille trebuia să-și măsoare forțele cu Boagrius, iar el este de negăsit. Ei bine, unde credeți că putea să fie un erou interpretat de Brad Pitt? Normal, într-un cort, acoperit de trupul unei femei.

Să trecem însă peste această metaforă, căci ne este clar, nu avem nevoie de ea. Sau da?
Filmul reprezintă o adaptare liberă și libertină a “Iliadei” lui Homer. Cunoaștem deja, Paris o răpește pe Elena, iar Menelau își revarsă mânia peste Troia (ce zace în mâinile iscusitului prinț Hector și a tatălui său Priam), ajutat de Agamemnon, ce-l are în rândurile oștirii sale pe Achille.

Troia va arde, cunoaștem și povestea calului troian, iar Achille va muri, dar nu înainte de a-l ucide pe Hector și de a trimite pe lumea cealaltă cam tot ceea ce prinde în cale. Nu, nu cu butucul, așa cum face Schwartznegger, și nici cu armele de care dispunea Stallone în “Rambo”, dar garantez că produce aceleași efecte nimicitoare chiar și cu sabia și scutul. Read More

Surâd

Surâd, uneori. Surâd și conștientizez că o fac din obișnuință. Pe fața mea, surâsul este zid. Surâd când aud cât de mult costă o cutie de farduri. Surând atunci când aud cât de mare este șifonierul cu haine, și doamne, cum nu vor putea fi ele purtate într-un an. Surând chiar și atunci când o “ea” trage seara la sorți bărbatul ce va urma s-o însoțească acasă. Aici, trebuie spus că ei sunt trei. Și că își merită soarta. La fel ca și cele două femei ale unui “el”. Și ele prilej de joc.

Surâd. La multe altele. O fac din obișnuință. Aș putea râde în hohote. Dar hohotele mele sunt prea scumpe și inutile. Viața râde uneori atât de tare de cei de lângă noi, încât nu mai avem forța de a ne consuma. De durut, nu ne doare, așa că de ce naiba să ne usture obrajii?

Mă gândesc la icoane. Nu, nu la cele despre care am vorbit cândva, tot aici. Nu. La icoanele veritabile. Cele neluminate de leduri. Cele ce nu au termometru. În fond, ce naiba să caute un termometru pe o icoană? La ce ne-ar folosi să știm momentul perfect al fertilității Fecioarei Maria?

Icoanele sunt inutile. Nu cunosc una singură pe care să fie impregnat sufletul vreunuia dintre noi. Ne sunt preferați martirii, deși rapiditatea cu care li s-a luat capul este nimic în comparație cu lâncenzeala în care suntem lăsați să murim interior. Nu mai suntem de multă vreme aseptici. Suntem mizeri, turnându-ne peste sentimente balamale ce trebuie să păzească interese, când ar trebui să ne batem, chiar și în holșuruburi, aripi să putem zbura alături de celălalt.

Nu am să ajung pictat pe vreo icoană. Nu cred că-și îngăduie nimeni să mă lase să scuip din ea, să smulg inima fiecărui ratat care, în loc să se așeze în genunchi de prea multă trudă, se așează în genunchi pentru a cerși. Icoana, biserica, rugăciunile, nu-mi spun nimic, dar capătă pe zi ce trece imaginea sumbră a cerșetoriei sfințite. Noi, ceilalți, părem condamnați. Nu ne cunoaștem interesele. Read More

Ma doare

Ce faci cand incerci sa ai o discutie de bun-simt cu cineva si nici macar nu te asculta pana la capat? Ce faci cand are niste iesiri nervoase mai ceva ca o adolescenta (la varsta cand hormonii sunt de vina) dar a trecut demult de varsta tineretii? Ce faci cand te invinovateste pentru ceva de care nu esti vinovat, ce faci cand nu vrea sa discute, cand te ameninta si pleaca trantind usi? Cum te intelegi cu o asemenea persoana care se poarta ca un copil? Suntem de o parte si de alta a malului…