• Home
  • R.Dobroi | blog web 2.0

Eu…pe aici…

Nu ştiu dacă weekend-ul îmi va permite să scriu. La ora asta sunt încă la birou, în zilele care vin va trebui să termin paginile ziarului la care colaborez de aproape patru ani şi, pe deasupra, mai am şi viaţa mea personală, pe care puţini o cunosc şi în care şi mai puţini au loc.

Aşa că, dacă am să lipsesc, promit doar că ne vom auzi luni, ca de fiecare dată, cu minunatele căutări ale semenilor noştri. Vă urez un weekend cât se poate de plăcut şi de odihnitor, sper ca luni să fiţi în formă şi să zâmbim ca de fiecare dată la început de săptămână.

Taci…

Taci, în seara asta. Taci şi ascultă sufletul care-ţi gâlgâie, taci şi potoleşte-ţi venele care urlă de mine, taci şi opreşte-ţi senzaţia că ai fi un nimeni în lipsa mea. Taci şi ia-mă în braţe, taci şi strânge-mă acolo nu până nu mai am chef să plec, pentru că am oricum un chef nebun să vin, taci şi strânge-mă acolo până nu vei mai dori tu să pleci.

Taci, în seara asta. Taci şi ascultă parcul prin care am umblat pentru amândoi. Taci şi uită-te cum aleile lui ne primesc cu braţele deschise, ca şi cum ieri aş fi plecat din aşternuturile lor. Taci şi uită-te cum îmi plimb paşii, atingându-mi umbra şi tresărind din când în când, atunci când am senzaţia că umbra aceea eşti tu. Taci şi ascultă cum mi se sparg lacrimile între gânduri, cum simt că nu am din ce să mă compun, cum aleg doar să repet mecanic în gând “viaţa ta este doar a ta, Bogdane, fii fericit, altul nu ar fi deloc mulţumit cu ea”. Taci, nu ai ce spune. Read More

Troy (2004)

Trebuie să recunosc faptul că, după primele 10 minute ale filmului, deja mă pufnise râsul. De fapt, nu știu dacă trecuseră 10 minute. Mă refer la momentul în care Achille trebuia să-și măsoare forțele cu Boagrius, iar el este de negăsit. Ei bine, unde credeți că putea să fie un erou interpretat de Brad Pitt? Normal, într-un cort, acoperit de trupul unei femei.

Să trecem însă peste această metaforă, căci ne este clar, nu avem nevoie de ea. Sau da?
Filmul reprezintă o adaptare liberă și libertină a “Iliadei” lui Homer. Cunoaștem deja, Paris o răpește pe Elena, iar Menelau își revarsă mânia peste Troia (ce zace în mâinile iscusitului prinț Hector și a tatălui său Priam), ajutat de Agamemnon, ce-l are în rândurile oștirii sale pe Achille.

Troia va arde, cunoaștem și povestea calului troian, iar Achille va muri, dar nu înainte de a-l ucide pe Hector și de a trimite pe lumea cealaltă cam tot ceea ce prinde în cale. Nu, nu cu butucul, așa cum face Schwartznegger, și nici cu armele de care dispunea Stallone în “Rambo”, dar garantez că produce aceleași efecte nimicitoare chiar și cu sabia și scutul. Read More

Surâd

Surâd, uneori. Surâd și conștientizez că o fac din obișnuință. Pe fața mea, surâsul este zid. Surâd când aud cât de mult costă o cutie de farduri. Surând atunci când aud cât de mare este șifonierul cu haine, și doamne, cum nu vor putea fi ele purtate într-un an. Surând chiar și atunci când o “ea” trage seara la sorți bărbatul ce va urma s-o însoțească acasă. Aici, trebuie spus că ei sunt trei. Și că își merită soarta. La fel ca și cele două femei ale unui “el”. Și ele prilej de joc.

Surâd. La multe altele. O fac din obișnuință. Aș putea râde în hohote. Dar hohotele mele sunt prea scumpe și inutile. Viața râde uneori atât de tare de cei de lângă noi, încât nu mai avem forța de a ne consuma. De durut, nu ne doare, așa că de ce naiba să ne usture obrajii?

Mă gândesc la icoane. Nu, nu la cele despre care am vorbit cândva, tot aici. Nu. La icoanele veritabile. Cele neluminate de leduri. Cele ce nu au termometru. În fond, ce naiba să caute un termometru pe o icoană? La ce ne-ar folosi să știm momentul perfect al fertilității Fecioarei Maria?

Icoanele sunt inutile. Nu cunosc una singură pe care să fie impregnat sufletul vreunuia dintre noi. Ne sunt preferați martirii, deși rapiditatea cu care li s-a luat capul este nimic în comparație cu lâncenzeala în care suntem lăsați să murim interior. Nu mai suntem de multă vreme aseptici. Suntem mizeri, turnându-ne peste sentimente balamale ce trebuie să păzească interese, când ar trebui să ne batem, chiar și în holșuruburi, aripi să putem zbura alături de celălalt.

Nu am să ajung pictat pe vreo icoană. Nu cred că-și îngăduie nimeni să mă lase să scuip din ea, să smulg inima fiecărui ratat care, în loc să se așeze în genunchi de prea multă trudă, se așează în genunchi pentru a cerși. Icoana, biserica, rugăciunile, nu-mi spun nimic, dar capătă pe zi ce trece imaginea sumbră a cerșetoriei sfințite. Noi, ceilalți, părem condamnați. Nu ne cunoaștem interesele. Read More

Ma doare

Ce faci cand incerci sa ai o discutie de bun-simt cu cineva si nici macar nu te asculta pana la capat? Ce faci cand are niste iesiri nervoase mai ceva ca o adolescenta (la varsta cand hormonii sunt de vina) dar a trecut demult de varsta tineretii? Ce faci cand te invinovateste pentru ceva de care nu esti vinovat, ce faci cand nu vrea sa discute, cand te ameninta si pleaca trantind usi? Cum te intelegi cu o asemenea persoana care se poarta ca un copil? Suntem de o parte si de alta a malului…

Şcoală şi medicamente

A şi început noul semestru la facultate şi deja sunt cu dureri de cap. Prea cu forţă am început mi se pare şi semestrul ăsta am parte de creme de la creme în materie de profi. Unii încă din anul 1 de care am crezut că am scăpat şi alţii mult prea cunoscuţi pentru restanţelor neterminabile.

Am înţeles că profii sunt supuşi unui test psihologic la angajare, cred că ar trebui (sau poate aşa şi e) să se întâmple periodic asta. Mulţi profi au trecut de gradul de ciudat prin comportamente gen ”Halatul, halatul!” şi hiperactivitate la vârsta a 2 a. Unele “dereglări” de comportament pot spune că fac parte din farmecul personal al respectivilor şi cursul lor, şi aşa prea plictisitor, nu ar avea nici un farmec. De la lene cronică la extreme body language găseşti de toate, domnişoare ofilite şi feciori din fără viaţă socială.

Norocul meu cred că reprezintă faptul că lucrez şi văd cum e viaţa înafară. Măcar ştiu că existe multe alte alternative şi îmi mai ridic moralul, cu toate că deja toate se adună pe capul meu.

Parfum de distanta

Din nou ii simt mireasma dimineata in timp ce sorb lenes ultima picatura de cafea. Imi place sa vad cum se crapa de ziua, linistea dinaintea zilei. Sunt momente pentru care as da orice sa te tin de mana, sunt momente in care as renunta la dulcea singuratate doar pentru clipele in care sa te privesc cum dormi.

Te-am dat de pamant de atatea ori, te-am aruncat uitarii, logica mea te vroia departe, gura mea te spurca in toiul noptii, dar tot la tine m-am intors in pofida ratiunii care te-a tinut atata timp departe. Am jurat de atatea ori ca nu te mai vreau, tot de atatea ori te-a urat mai mult decat credeam ca pot ura pe cineva.

Te-am strans in brate, te-am strans intre buze, te-am pierdut printre asternuturi, te-am chemat peste mari si tari timp de 3 luni jumatate, m-ai chemat timp de 3 luni si jumatate, am avut parte de o istorie mica scrisa impreuna si de parfum de distanta.

Yup, the feeling is back.

Realism

A te bucura de mărunţişuri, de micile frumuseţi ale vieţii nu e neapărat o calitate, o înălţare a conştiinţei tale.
E alegerea pe care o faci ca să nu spui într-un final că ai trăit degeaba.

Bucură-te de soare, de iarba verde, de mirosul teilor, de gustul cireşelor, de zborul unei rândunici, de mare şi de toate lucrurile mărunte care te fac fericit, pentru că de altceva nu vei mai avea ocazia să te bucuri.

Gustă toate aceste firimituri de pâine pentru că sunt singurele pe care le vei primi dimineaţa, la prânz şi seara.
Bineînţeles, uneori vei primi ceva gustos(asta dacă ai noroc). Probabil te vei îndrăgosti, vei avea un copil, poate chiar nepoţi pe care îi vei numi folosind clasicul clişeu “lumina ochilor tăi”. Şi cam atât.

Crede-mă, ai putea duce o viaţă extraordinară. Dar aceasta rămâne condiţionată de o probabilitate tâmpită şi de neghiobia fiinţei tale.

Nostalgici

Eram în auobuz şi în faţa mea erau un bătrân şi-un tânăr în jur de vreo 30 de ani. Habar n-aveam dacă se cunoaşteau, dar vorbeau de parcă chiar aşa ar fi fost. Subiectul conversaţiei era acel “înainte era mai bine”.

Mă tot întreb când vor dispărea boşorogii ăştia nostalgici. Nu de alta, dar gândirea lor tâmpită se reflectă şi-n voturile din alegeri. Degeaba tânărul îi explica cu argumente tari că înainte de ‘89 nu era mai bine, bătrânul îi dădea dreptate, zâmbea fantomatic şi continua mai departe vorbind despre blocuri, uzine şi tractoare.

Nu poţi compara două regimuri spunând ăla e mai bun, celalălalt e mai rău. Poţi compara anumite aspecte din ele, dar nu poţi compara regimurile.

Şi bătrânul mă enerva pentru simplul fapt că nu vedea decât răul din regimul actual. Precum prietena mea care nu observă niciodată când mă bărbieresc ci doar când sunt nebărbierit. Destul de frustrant să ştiţi.

Gelos

Gelozia e o stare de fapt. De aceea recunosc: sunt cel mai gelos om de pe Pământ. Fierb şi roşesc de gelozie gândindu-mă cum ai luat la frunza de viţă de vie cu mâinile tale mici ca s-o lipeşti pe coperţile “neinteresante” ale caietului tău.

Şi pe caiet? Pe caiet sunt cel mai gelos pentru că-i spui lucruri pe care eu doar le ghicesc.

Iar părul tău mic vopsit în negru pălind acum în culoarea sa originală îmi râde în faţă când se împrăştie pe fruntea ta fină.

Iar geaca ta plăpândă te mângâie aşa cum mâinile mele aspre n-o vor face niciodată.
Şi totuşi mă împac cu gândul că frunza, caietul şi geaca nu te vor săruta niciodată.