• Home
  • R.Dobroi | blog web 2.0

Ceva lipseste..

Cand te simti ca o sardina intr-o conserva, cand lumea pare prea mica sa te multumeasca si vrei sa zbori printre petale de trandafiri dar mirosul de peste nu te lasa iar cerul e limitat de capac. Nu exista desfacator, esti inchis acolo, in conserva aia nenorocita pentru eternitate. Si simti cum esti luat pe sus, pus pe raftul unui magazin infect de tara, auzi fiecare firicel de praf cum se asaza pe tine, pic-pic-pic.

Si auzi voci, si auzi rasete, plansete, injuraturi, zgomote noaptea, auzi soarecii cum calca pe tine. Nimeni nu banuieste ca tu, biata sardina te zbati in intunericul conservei tale, ca tanjesti la libertate si fericire, ca iti aminteti de cum zburdai in ocean, de flora si fauna lui, de toate minunile pe care le vedeai zilnic in perindarile tale alaturi de un goopy.

Cutia aia te limiteaza, eticheta te face ca celelalte, o conserva tacuta, pe un raft murdar. Plictisita, dezamagita si pe jumatate moarta. Pana i se face cuiva foame si te cumpara. Cand vezi raza de lumina ce patrunde prin capacul perforat inima iti creste “Ma va pune inapoi in oceanul meu drag!”. Dar nu va fi asa, te vei trezi intr-o farfurie, miros de lamaie iti va inunda nasul si vei sfarsi intr-un stomac.

Si nu vei mai avea putere sa sa mai plangi, nu vei mai putea sa speri, caci din momentul acela vei inceta sa existi. Ai fost ca un mort ingropat de viu, te-ai zbatut si ai tipat, si nimeni nu ti-a auzit plansul. Ai fost ca un adolescent fericit,cu multe visuri si sperante si care s-a trezit la maturitate cu viata facuta scrum de vreo gresala a luisau a parintilor. Ai fost ca o pasare cu aripile frante in zbor. Ca un patinator accidentat in timpul reprezentatiei. Ai fost si nu vei mai fi vreodata, caci toate se duc, toate mor, tototul dezamagete. Suntem oameni si nu vom fi in veci multumiti de viata noastra, tot timpul va exista ceva care lipseste….

Population 436 (2006)

“Drama/Horror/Mistery”. Aşa este categorisit filmul pe IMDB. Dramă, pentru că ai făcut imprudenţa de a-l vedea, horror, pentru că aşa se poate chema existenţa unui astfel de film şi mister pentru că nu ştii de ce dracului nu l-ai scos din DVD mai devreme de terminarea sa.

Filmul deapănă povestea unei aşezări pierdute care, de ani de zile, îşi păstrează un număr constant de locuitori, 436. Un reprezentant al autorităţilor vine să realizeze un nou recensământ şi dă peste o întreagă nebunie. Secretul pare a fi simplu: un nou locuitor, un nou mort. În poveste apare şi un doctor nebun, trepanaţii, schimbarea personalităţii, totul departe de a fi legat logic, departe de a avea până şi cea mai mică susţinere nu reală, căci asta este imposibil, ci ficţională.

Nu cred că pot spune ceva bun despre această realizare a lui Michelle Maxwell MacLaren. Nu are nerv, nu convinge, intriga este uneori aberantă, actorii joacă prost şi doar decorurile mai salvează dintr-un film pe care-l consider născut mort. Poate americanilor le place ideea, dar cum prin Europa noi mai mergem şi la şcoală şi ne dezvoltăm şi alte gusturi decât alea pentru hamburgeri, eşecul ce ni se derulează prin faţa ochilor este unul de proporţii.

Cumva, şi sfârşitul pare clar, deşi se poate spune că beneficiază de o mică doză de neaşteptat care ar trebui să mai salveze din amarul dezastrului cinematografic la care am asistat. Însă o singură floare nu are cum să aducă primăvara şi probabil că nici un buchet întreb nu mai reuşea să scoată ceva uman din varza de idei şi stupiditate de care ne ciocnim în “Population 436″.

Sincer, am vrut să fiu înţelegător cu o idee care, spun sincer, este bună. Dar nu pot. Aşa că uitaţi-vă la film doar dacă vreţi să aveţi de ce mă înjura.

IMDB

Saraca fata bogata

Printesa zambea de la feresatra colivie sale de aur. Privea afara si isi dorea sa fie o fata obisnuita, sa mearga pe strada fara sa se teama. Printesa avea multe obligatii, fata de popor, fata de parinti, fata de ministrii. Dar fata de ea?Fata de ea avea cineva obligatii?Ea trebuia sa se comporte mereu impecabil, sa nu zica nimic nelalocul lui. Si toata lumea se purta frumos cu ea, dar nimeni nu o iubea cu adevarat.

La vreun cavaler in armura stralucitoare nici macar nu indraznea sa spere, stia deja ca se va casatori de comvenienta, cu un om pe care nici macar nu-l cunostea, care era probabil vreun increzut sau vreun psihopat.
Printesa noastra isi ura viata, simtea ca atata formalitate o sufoca si o enerveaza, ca intr-o zi va izbucni.

Ca va pleca intr-o zi undeva, intr-o casuta pe plajaunde sa traiasca singura,o viata simpla si fara complicatii, fara zambete false si oameni care se iau numai dupa aparente. Printesa era satul de toate astea. Ea vroia doar liniste si pace. Vroia sa asculte muzica tare fara sa-i spuna cineva ca nu se cade. Toate aceste fortari ale tuturor celor din jur o ingretosau, de ce trebuia sa pastrezi aparentele, de ce erau atat de importante nenorocitele alea de aparente?

De ce trebuia sa fie politicoasa cu toata lumea chiar daca pe majoritatea nu ii putea suferi. Cu aceste ganduri o gasi Primul Ministru care venise sa ii ceara niste pareri in legatura cu noua reforma scoalara.

Chitara

Ganduri pierdute printre corzile unei chitari. Sunete sparte si vibratii stinse. Regrete.
Ca lumea se intoarce cu susul in jos, chitarii nu-i pasa, ea canta lenesa, si e frumoasa. Corzile ei sunt vii, vegheaza. Sa canti e o minune, fa-o singura, vreau sa-ti aud suspinul, coarda rupta, de ce nu mai canti?Nu ma mai iubesti? Si tacerea ta ma doare, suntetul nu-ti mai e pur, doar zdrangan.

Tacerea ta e vinovata ca o picatura de sange pe mainile unui criminal. Iti intorc cheile si nu mai vrei sa te acordezi, de parca urechea mea nu e demna sa perceapa sunetul tau. Ma afund in disperare, vreau sa te cant chitara, vreau sa-ti vibreze corzile, vreau sa ti le lovesc violent cu pana si astfel sa fac un ritm. De ce nu canti? Sa ti se fi stricat oare cutia de rezonanta? Oare griful sa-ti fie asa indoit ca nu iti mai pot apasa corzile? Oare tastele sa-ti fie sarite de canti doar fals?

Esti suparata stiu, chitara, folkul nu mai e la moda, stiu. Hai chitara, plangi, eu stiu ca suferi, eu stiu ca vrei sa suni frumos. Dar uite, sunt multi oameni care iubesc muzica ta chiar daca folkul nu mai e la moda. Hai chitara, stiu, te inteleg. Simti ca ai ajuns prea tarziu. Nu-i nimic, folkul nu e mort, mai sunt multi oameni care iti iubesc muzica. Acum tu canta chitara, canti frumos, suspinul ti se transforma in cantec…

Ce-ar fi sa fie?

Toate visele tocate marunt si inghesuite intr-un fir de par, toate greselile arse pe rug, toate trairile asezate in purici negrii pe o foaie. Ai vrea sa poti zbura, ce frumos…. Ai vrea sa razi fara sa te gadile cinevasi nu poti. Inchide lumea intr-un pumn de copil si vezi ce se intampla. Oare vor deveni toate mai bune? Mai frumoase? Mai inocente?
Ce faci? te-ntrebi a nu stiu cata oara, te plimbi, pe strazile prafuite, cu un aer prafuit si ai vrea sa razi si sa dansezi, dar offf…., la naiba, daca ai face asta ar zice toti ca e sti nebuna. La dracu cu toti, sa vorbeasca si sa rada, daca tu asta vrei sa faci. Ce stiu ei despre fericire? Ce stiu ei despre aspiratiile tale, despre gadurile tale ?

Habar nu au. Sfideaza-i fato, ca merita , ei nu stiu, ei nu inteleg, ei judeca, ei ranesc cu vorbe pe care nici macar nu le inteleg. Ei, si daca esti singura in lumea ta, ce? Nu ai cartile care sa-ti tina de urat? Nu ai muzica sa te inveseleasca? Exista alternative si la oamenii rai din jur, exista oare oameni buni? Nu stiu, ar fi frumos sa fie….

Ce a fost inainte de Shakespeare?

Ce a fost inainte de Shakespeare? He he, buna intrebare. Trebuie ca au fost multe, si el, doar le-a cules si le-a pus frumos pe foaie, in litere intoarse, in cuvinte vrajite. Inainte de Shakespeare multe Juliete au murit din dragoste neimplinita. ,ii de drame intr-o lume rigida, plina de conveniente si mai ales de aparente. Totul se rezuma la asta.

Ti-e interzis sa iubesti si trebuie sa-ti accepti soarta. Nu toata lumea o facem, dar majoritatea. Ramane doar amintirea unei iubiri ce ar fi putut sa fie. Ramane doar sarutul fugar pe un obraz rosu de rusinea unei prime iubiri ce ar fi putut sa fie, si ramane senzatia placuta de furnicaturi in tot corpul.

Ofetita cu parul blond si coditeimpletite, u baietel cu zambetul strengar si par zburlit ce se tin de mana si spun ca sunt iubiti. Un Peter Pan purure tanar si o Wendy batrana, caci ea va creste si isi va aminti de el, acelasi in gandurile ei, fara sa creasca, fara sa imbatraneasca, fara sa moara.

Obsesii

Cred ca singura modalitate prin care un om poate scapa din calea propriilor sale obsesii este luarea lor ca atare. Cel putin atunci poate muri cu constiinta nepatata de ganduri necurate intr-o lume nebuna, nebuna de tot.

Fie ca e vorba de o calatorie intr-un oras aparte din europa, muzica de un anume fel sau iarba proaspat cosita, cand vine vorba de obsesii, acesta isi duce slujba la bun sfarsit si transforma intreaga sa cautare a fericirii la borcan intr-o adevarata lupta impotriva societatii zilelor sale. Obsesiile sunt motivul principal pentru care mai respira dimineata tarziu, se trezeste din pat stergandu-si creierul de amintiri neplacute din clipa, ora, ziua, saptamana, luna precedenta. Isi reactiveaza motorul de cautare al lucrurilor placute de peste zi si pleaca la vanatoare prin lung si prin lat.

uneori, oamenii n-au nevoie sa escaladeze munti pentru a-si atinge creasta de placere. Cateodata, ei simt ca pur si simplu nu s-a inventat termenul de «acasa» pentru un calator pribeag prin viata. poate ca nu este dat sa-si poarte doar crucea, ci sa isi parcurga si traseul spre linia de sosire. Singuri. Fara vreun ajutor spiritual, fara planuri prestabilite si ambitii prostesti, doar prin vise si noroc. Si prin obsesii. Obsesiile afecteaza intr-atat dezvoltarea unei persoane, incat o poate face sa cada in prima prapastie sau sa atinga paradisul cu degetele.

Carpe diem. Memento mori. Dar invata sa-ti respecti obsesiile, caci ele iti patrund in suflet din adancul subconstientului si-ti schimba destinul. Iubeste-le, caci ele te fac omul pe care ceilalti il observa in fiecare zi.

tu ce obsesii ai?

The wrestler (2008)

Cât de uşor te pierzi când vrei să te regăseşti. Cât de greu este să devii om normal într-o lume care te respinge pe baza unor prejudecăţi greşit întemeiate. Cum îţi doreşti să fie bine, dar exact acest bine se întoarce împotriva ta, distrugând şi anemicele şanse pe care le mai ai la normalitate. Cum familia uitată te va uita, cum prietenii vor fi prieteni doar la bine, cum femeia iubită nu-şi va putea depăşi vreodată secretele şi temerile în care ea însăşi este scufundată.

Un film care poate fi socotit Mickey Rourke însuşi. Pentru că luptătorul de wrestling cu care avem de-a face este chiar el. Pentru că, ironic, Mickey a fost chemat, şi numai regizorul David Aronofsky ştie de unde, să joace ceea ce nimeni altcineva nu ar fi ştiut. Un caracter în ruină, dar puternic în convingerile sale. Pe el.

Nu sunt multe de remarcat la “The Wrestler”. Pe alocuri se poate spune că este o peliculă care îmbie la somn. Care plictiseşte. Dar, aşa cum am spus de fiecare dată când am discutat, el este salvat de prestaţia acestui individ extraordinar, creionat în film cu o duritate şi o decădere ce rar pot fi văzute la un alt personaj, acest individ căruia i se poate lua sau imputa orice, numai singurul lucru la care se pricepe, nu: actoria. Este un recital al unui om care nu a putut fi învins decât de el, atât în viaţa reală, cât şi în peliculă, şi nu ar strica deloc să vedeţi ce poate face, în starea în care se află, în clipele în care-şi simte rolul palpitându-i în vene.

Să-l recomand, să nu?

Vedeţi-l. Merită pe deplin, fie şi numai pentru el. Am regretat intens că nu a ales altă cale, dar nu mai mult decât era cazul, pentru că a fost decizia sa şi dacă s-a împăcat cu ea…

IMDB

Ca să nu credeţi că fabulez…

Este timpul să iau o pauză. Nu, nu de tot. Dar am să micşorez frecvenţa. Şi motive sunt.

Poate cel mai important este cel personal. A sosit timpul să-mi văd puţin de viaţa mea. Probabil “sorin” şi “anca” vor fi încântaţi să audă asta. Poate că şi alţii. Unii…se vor considera dezamăgiţi. Regret, dragilor, dar dacă asta vă este ideea, atunci trebuie să spun ceea ce nu am spus vreodată până acum. Înainte de a fi al vostru, sunt al MEU.

Al doilea este reprezentat de rataţii ca ăsta de mai jos. Am mai scris de Mihai, vă spuneam că idiotul are un singur ţel în viaţă, acela de a mă urmări periodic şi de a-mi mai trimite câteva înjurături pe teme legate de Cosmote. Nu merit să mai duc aşa ceva. Şi consider că trebuie să mă odihnesc. Nu, asta nu-l va opri pe produsul masturbării să încerce să spurce ce găseşte în cale. Mă va face doar pe mine să dau mai rar de astfel de atitudini şi să repar partea din suflet care a fost lovită frecvent de animalul ăsta şi de ceilalţi ca el.

Asta este. Voi posta mai rar. Şi urmărind un anume program. Seara şi noaptea vor fi dedicate vieţii mele. Iar ziua am să postez în funcţie de cât am să-mi permit să o fac.

Vă pup. Şi vă aştept ca de fiecare dată, aici.

dimineaţă suntem mai idioţi?

De dimineaţă am avut şansa, după multă vreme, să urmăresc în regim de zapping programele pe care le propun televiziunile pentru primele ore ale zilei.

Sunt puţin nedumerit. Pentru că nu am văzut nimic diferit, pentru că nivelul intelectului este trimis undeva la rigolă, pentru că am avut senzaţia unui circ extrem de dispus să ne ofere glume proaste, cugetări idioate, maimuţăreli penibile şi alte artificii perfect aplicabile gamei “şi ei sunt ai noştri”.

Ba, pe TVR, am văzut şi o individă, prezentator, deosebit de mirată că astăzi au mai apărut ziarele. Normal, i-a plăcut atât de mult gluma pe care a făcut-o şi era atât de cuprinsă de aroganţa ei de suport de prompter încât a repetat-o de vreo patru ori.

Toate lucrurile acestea s-au repetat, indiferent pe ce canal am ajuns.

Oare suntem mai idioţi dimineaţa şi avem nevoie de comportamente de grădiniţă, sau jurnaliştii respectivi, realizatori de emisiuni, ca şi invitaţii lor fac parte din aceeaşi găleată a unui intelect care moare, acompaniat de perfectă noastră lipsă de reacţie?