• Home
  • R.Dobroi | blog web 2.0

Ce modele avem noi în viață?

Mă gândeam serios zilele astea ce modele avem noi în viață. Și am luat-o retroactiv, ca să mă gândesc la mine, să am de unde începe. Când eram mică, modelele mele erau părinții mei și bunicii – părinții pentru că erau woau și mai ales tata care mi se părea soldatul dreptății și așa vroiam să fiu și eu, și mama pentru că făcea de toate, și bunicii – bunicele, pentru că găteau așa bine și făceau prăjituri și mereu erau acolo cu povești și cu plapume parfumate și moi.

Tot când eram mică, mai erau supereroii care m-au însoțit, dar am povestit despre asta și aici, nu revin. O parte din idealurile mele au izvorul în ei (Sailor Moon, Harry Potter, Batman, Gandalf, Cireșarii etc.) și memoria mea nu îi va abandona prea ușor 🙂

Apoi în gimnaziu + liceu … au fost câțiva profesori, prea puțini, ce-i drept, dar care au contat. Iar la facultate … profesori nimic (scuze, asta e) și desigur oamenii pe care i-am văzut în AIESEC, dar nu vreau să vă înnebunesc cu asta acum. Însă odată ce am intrat la facultate mi-am căutat singură modele, în cărți, în antreprenori, în oameni care fac voluntariat, care produc o schimbare, sau chiar oameni simpli care reușesc să-și depășească ”condiția”, să le zicem așa, chiar dacă nimeni nu-i aplaudă. Însă eu mi i-am căutat și nu sunt neapărat ușor de găsit. De ce oare?

Întrebarea pe care mi-o tot pun, văzând noile generații, este ce modele își caută ele, de fapt? Sau ce li se ”prezintă”, că de căutat … mai greu. Mai greu și cu Batman și mai știu eu ce supereroi.

Greu să ai model niște fete cu 1-2 clase mai mari și ele să fie niște pițipoance deja ”femei” și să vrei să fii ca ele, sau ca băieții ”gelați” mai mari și care ”au chimie la fete”. Că dacă ești deștept și te duci la olimpiadă, te cam ia lumea peste picior sau dimpotrivă, nici nu se-ating de tine, că ești prea deștept. E ok ție ca deștept să nu-ți pese, dar cum rămâne cu ceilalți și role modelling-ul ?

Iar la facultate, dacă i-aș întreba acum pe colegii mei sau pe orice alți oameni ce modele au sau cine îi inspiră în viață … poate unii ar zice Donald Trump și majoritatea n-ar ști să-mi răspundă. Aici însă e mai ușor să găsești modele dacă vrei să cauți, noroc cu atâtea ONG-uri și activități pentru tineri studenți, unde pot întâlni oameni ca lumea.

Dar pentru gimnaziu și liceu? Pentru clasele primare? De la cine să se orienteze cei mici? Cine vine să-i învețe ce e un model și ce e bine și ce e de urmat? Că în profesori, scuzați-mă, n-am încredere, cei buni fiind o excepție. Și foarte puțini înțeleg, de fapt, care-i treaba. Am auzit multe vorbe legate de ”bani”. Păcat. Banii sunt ceva material și mă rog, impus de noi oamenii, însă n-am auzit nimic de fericire, de bunătate, de învățătură, de a oferi ajutor, de lucruri mai umane ..

Dar cum să prezentăm modelele astea, când mass-media ne împuie capul numai cu prostii ? Foarte rar îmi este dat să citesc în presă sau să văd la TV ceva care să vorbească despre asta. Felicitări celor care mai aduc aminte … bravo, vă străduiți să faceți ceva normal! Iar restul … cum era aia cu soacra cu trei nurori sau ce emisiune de dat cu capul de pereți era … Și ca să nu mai spun că nici noi înșine măcar nu ne străduim să fim modele pentru alții. Ce să mai pomenesc de mediocritatea adulților, care își ia modele din politică ? Și zic de mediocritate pentru că ei sunt cei mai mulți! Și de pe urma lor și copiii învață la fel, cu bani și putere și interese.

Ce pot eu să fac este să investesc acum în mine și să fiu o variantă mai bună a mea în fiecare zi, ca să reușesc să fiu un model pentru alții și poate într-o zi să se scrie despre mine că fac chestii extraordinare de mentorat pentru tinerii elevi, spre exemplu.

Dar voi ce faceți pentru societatea de la noi, pentru a-i oferi modelele de care are atât de multă nevoie?

FB – Foarte Bine

Asta era nota cea mai dorită în clasele primare, FB – Foarte Bine. Dar azi ține loc de ”Femei și bărbați”.

Mă amuză și mă obosește totodată joaca asta de-a șoarecele și pisica, soarele și luna, veverița și scorbura (mă rog, scorbura nu aleargă), pe scurt, dintre femei și bărbați. Etern război mondial, cruciade de mândrie prostească, demonstrații de superioritate … Arș, niciodată, cred, n-o să se ajungă la vreun consens. Evăr nevăr.

Într-un fel m-am și săturat de generalizări și particularizări și toată lumea să se plângă de defectul bărbaților, respectiv al femeilor. Pardon, defectele, că niciodată nu e unul, mereu sunt multe. Și am impresia că doar slab intelectualii discută pe marginea acestor subiecte – poate mi se pare, și-acum să vezi cum sar eventual slab intelectualii dându-se puternic intelectuali, fiind de fapt doar niște slab intelectuali.

Întotdeauna o să fie bărbați nemulțumiți de femei și femei nemulțumite de bărbați. În-tot-dea-u-na. De ce pisici nu ne împăcăm cu acest gând? ”Femeile-s proaste” și ”bărbații sunt porci” aud de milenii încoace, că deh, la vârsta mea, am trecut prin mulți, ăă pardon, multe vroiam să zic. Și tocmai că ”bărbații-s porci” sau ”femeile-s proaste” nu îmbunătățește cu absolut nimic situația. Cu nimic, auziți?! Ba dimpotrivă, o înrăutățește, pentru că orgoliul e mare și fiecare tinde să-și apere prostia.

Sfatul meu prietenesc este să o lăsați baltă, să vorbiți din experiență fără să generalizați (pentru că experiența e singurul adevăr pe care îl dețineți) și să nu dați curs instigărilor la dezbateri și discuții care efectiv nu duc la nici o concluzie, pentru că nu este una! Bărbații sunt bărbați și femeile sunt femei, ce-i așa greu de priceput? Dacă ar dispărea deodată bărbații, tot n-ar fi bine. La fel și cu femeile, lucrurile n-ar fi în ordine. Așa că să trăim în pace, uitându-ne și la persoana noastră în oglindă, vreți? Că poate ”bărbații-s porci” pentru că le este permis și ”femeile-s proaste” pentru că nu s-a avut răbdare să le învețe cineva, tocmai din cauza unor stereotipii josnice.

M-am înfierbântat, desigur, dar dacă ați avea idee cât dispreț am în beciul sentimentelor mele negative pentru oamenii care gândesc astfel … aoleo, Al Treilea Război Mondial mi-ar juca în palmă. Bine, asta vroiam să zic, și sper că ați priceput, că nimeni nu-i mai bun ca celălalt.

Altfel de comori

Am eu un fix cu ideea asta care se pare că n-a făcut giganticul pas dintre creierul meu și blog, deși așa credeam, că am scris despre asta. Aparent, nu, deci hai să-i dăm biceee!

Poate ați trecut și voi prin situația mea, urmează să mă lămuriți în secțiunea de comentarii. E vorba de un egoism pur care mai îmi răsare așa din când în când din caracter, fără să inunde, bineînțeles. Vi s-a întâmplat vreodată să vreți să păstrați oamenii doar pentru voi ?

Să zicem că nu iubiții sau iubitele, dar prietenii. Să aveți niște prieteni sau oameni așa grozavi în jurul vostru, rude, chiar, încât să nu vă puteți abține o grimasă falsă când îi ”descoperă” și alții? Vai, mie-mi vine să comit păcate capitale. Și știu că oamenii nu sunt ai noștri și că e dreptul fiecăruia, la naiba, să socializeze, chiar știu asta, nu-s tâmpită.

Și totușiiiiii … așa un iatagan mi se împlântă în inimă când atenția aia pe care aș vrea să o am numai eu, glumele la care vreau doar eu și un grup restrâns să râdem sau mai știu eu ce … când atenția aia e diminuată de persoane străine care acaparează țarcul. Păi și prietenii mei sau oamenii ăștia minunați despre care vorbesc, normal că nu întorc spatele altor oameni, adică na, ei sunt normali. Numai eu nu-s normală, că trebuie să mă abțin să nu le sar în față intrușilor și să le zic hey hey hey … voi n-aveți ce căuta aici, aici suntem doar ”noi” și ne e bine așa.

E absurd, nu-i așa? Dar mă încearcă aceste sentimente, zău, și e ciudat, că eu nu sunt neapărat foarte posesivă sau geloasă (bine, în relații sunt geloasă un pic) și parcă doar eu vreau să mă bucur de ”awesomeness-ul” persoanelor despre care vă vorbesc. Ca și când numai eu am dreptul, ceea ce evident că nu e adevărat.

Am senzația imbecilă că mi-ar putea fi furați, deși ei nu-mi aparțin și pot să facă ce vor. Dacă aș putea să-i ascund ca pe o comoară, ce bine ar fi:) Sau, în fine, cu ei simt că asta vreau să fac, să îi feresc de ochii lumii, ca să nu plece, să nu-i răpească zmeii cei răi sau chiar și cei buni, nu contează. Bănuiesc că e cam greu să fac asta.

Mama ta când era tânără

Probabil vă mirați ce pisici e cu titlul ăsta. Ei bine, asta o să fie scurtă: adevărul e că nu știu ce m-a apucat, dar m-am hotărât să fac un album foto-poveste pentru viitorii mei copii.

N-am înnebunit, însă m-am tot gândit ce frumos ar fi să strâng încă de pe acum poze cu mine și cu ce făceam, cum arătam, cum mă îmbrăcam, cine erau prietenii mei, pe unde umblam etc. etc. și să le pun într-un album maaaare mare de tot pentru dragii mei copii, și să le povestesc, pe măsură ce dau paginile, despre fiecare fotografie în parte.

Uitându-mă înapoi până acum, cel puțin până la vârsta asta (21 de ani), pot să vă spun că am avut o viață foarte frumoasă. Ok, normal, cu bune și rele, dar perfectă în imperfecțiunea ei, știți cum zic? Cred că ei, copiii mei, trebuie să știe și să vadă! cum am fost și ce-am făcut când eram tânără. De aici mi-a venit ideea.

Nu se știe cum o să arate viața peste 20-30 de ani, când se presupune că o să am niște tineri cărora le pot povesti viața mea. Așa că de pe-acum vreau să înglobez, ca într-o capsulă a timpului, tot ce pot. Mai exact, tinerețea mea.

Poate sună un pic senil, dar vă asigur că nu e. Doar că gândesc pe termen lung. Știu că e o idee un pic mai năstrușnică, dar ce contează? Să vedeți ce fericiți vor fi copiii mei de un asemenea album! Și ce grozav album cu povești:)

Duminica Floriilor: Un triumf al speranței

Duminica Floriilor prezintă un eveniment important în calendarul creștin ortodox și catolic: Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Această sărbătoare este celebrată în ultima duminică din Postul Mare, marcând începutul Săptămânii Patimilor și pregătindu-ne spiritual pentru Învierea Domnului.

Evenimentul este consemnat în Evangheliile canonice și este considerat un moment crucial în viața lui Iisus hristos. Potrivit Evangheliei, la Intrarea în Ierusalim, Iisus a călătorit pe un măgăruș în timp ce oamenii își întindeau hainele și ramurile de palmier înaintea Lui, strigând „Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osana înalților ceruri!”. Această întâmpinare triumfală este văzută ca o prevestire a suferințelor și a morții viitoare a lui Iisus, dar și ca o confirmare a mesajului Său divin.

Palmierii și ramurile de măslin sunt simboluri recurente în celebrarea Duminicii Floriilor. Aceste plante au fost considerate semne ale victoriei și ale pacii încă din antichitate și au fost asociate cu regalitatea și cu biruința. Astfel, în timpul liturghiei, credincioșii poartă ramuri de palmier sau măslin, care sunt binecuvântate în cadrul slujbei. Aceste ramuri binecuvântate sunt apoi păstrate acasă ca amintire a sărbătorii și ca simbol al speranței în biruința lui Iisus asupra păcatului și a morții.

Duminica Floriilor are o semnificație profundă și pentru comunitatea creștină. Ea reprezintă nu doar o celebrare a evenimentului istoric al Intrării în Ierusalim, ci și o invitație la angajament spiritual. Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim este interpretată ca un act de smerenie și sacrificiu, prin care El Se dedică complet misiunii Sale de a aduce mântuirea omenirii prin jertfa Sa pe cruce. Astfel, Duminica Floriilor ne amintește de importanța umilinței și a devotamentului în viața creștină și ne îndeamnă să urmăm exemplul lui Iisus în slujirea aproapelui nostru.

În plus, Duminica Floriilor ne îndeamnă să reflectăm asupra semnificației suferinței și a sacrificiului în viața creștină. Ea marchează începutul Săptămânii Patimilor, în care credincioșii sunt chemați să mediteze asupra suferințelor lui Iisus și asupra durerii Sale pentru mântuirea omenirii. Această perioadă de reflecție și rugăciune ne ajută să ne apropriem mai mult de misterul crucii și al Învierii, pregătindu-ne inimi și suflete pentru celebrarea pascală.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim a împlinit o profeție mesianică din Vechiul Testament (Zaharia 9:9). Proclamarea lui ca Rege nu era una politică, ci una spirituală, simbolizând victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului.

În Biserica Ortodoxă, Duminica Floriilor este o sarbatoare importantă, marcată prin slujbe speciale și tradiții specifice. Credincioșii aduc la biserică ramuri de salcie (înlocuind ramurile de finic specifice zonei biblice), care sunt sfințite și păstrate ca simbol al binecuvântării și al speranței.

Dincolo de bucuria festivă, Duminica Floriilor este și un moment de introspecție și pregătire pentru Săptămâna Mare, care precede Paștele. Este o perioadă dedicată reflecției asupra patimilor lui Iisus, a sacrificiului său pentru mântuirea omenirii, și a propriei noastre responsabilități spirituale.

Duminica Floriilor ne oferă o ocazie unică de a medita la cele două aspecte fundamentale ale credinței creștine: speranța în mântuire și sacrificiul necesar pentru a o obține. Triumful lui Iisus din Duminica Floriilor este urmat de patimile și moartea sa din Săptămâna Mare, demonstrând că mântuirea vine prin jertfă și dăruire.

Cloud Atlas – de văzut musai

Nu prea am mai recomandat filme în ultima vreme, însă vă spun sincer că acest Cloud Atlas merită văzut.

Povestea e adaptată după un roman al lui David Mitchell, și din punctul meu de vedere, povestea face cam 50% din film. Celelalte procente sunt distribuite actorilor, modului de filmare și trecere de la o secvență la alta, muzicii și efectelor speciale. E greu de povestit filmul și nici nu prea am ce să vă zic.

E o călătorie spirituală în viețile a mai multor oameni, și cum fiecare decizie din fiecare clipă are puterea de a afecta ceva. Nu vreau să vă dau spoiler-e, însă filmul e destul de lung (2h și 40 min) și trebuie răbdare + concentrare. Are multe subtilități și cred că o vizionare nu e de ajuns. Însă e atât de frumos și de ”umanitar” și transmite un mesaj foarte puternic tuturor. Pe mine m-a lăsat mult pe gânduri, și eu apreciez filmele de genul.

Nu cred că are să vă plictisească … mi se pare că are de toate: și dramă, și umor, și romantism și acțiune. Am citit tot felul de review-uri și interpretări și alte cele, unele bune, altele rele.

Ideea este că fiecare își extrage din film exact ce i se potrivește. Mi se pare că deși publicul e o ”colecție” de oameni, fiecare spectator își poate crea o legătură personală și interioară cu filmul.

Eu sunt o persoană cu foarte multă rațiune

Tema de azi e frica saaau când a fost ultima dată când ne-am aruncat efectiv cu capul înainte, fără să ne gândim la prea multe consecințe.
Știu … în ziua de azi, dacă nu te gândești la repercusiuni, poți fi catalogat ca ”într-o doagă” sau ”irațional”. Așa … și ? Sincer cred că e tristuț să ai viața întreagă calculată și să nu poți face o acțiune fără să proiectezi ”ce s-ar întâmpla”. Păi să se-ntâmple, ce-o fi, să fie!

Ce-i rău în a face lucruri nebunești, din când în când? Să simți că nu respecți tiparul vieții monotone … că ai frica aia de X lucru și totuși o euforie că ești acolo, încât să nu-ți mai pese și să te bucuri de moment.

Eu sunt o persoană cu foarte multă rațiune, aș zice – asta e partea mea predominantă, logica, nu simțirea. Încerc să fiu în echilibru (pentru că prea multă rațiune-mi strică) și uneori efectiv mă las dusă de câte un gând nebun. Și nu e musai, știți, să implice altă lume în afară de mine (de genul să fiu la lucru și să plec așa valvârtej, că mi se năzare, și dup-aia să mă concedieze), nu, ci așa, pur și simplu … ceva ieșit din comun.

Nu înțeleg de ce trăim în zidurile astea pe care noi înșine ni le construim … cu ”trebuie” și ”what if” și alte cele. Mai apoi tot noi ne plângem și zicem de alții că sunt ”mad” pentru că își trăiesc viața.

Dar fără doza aia de nebunie, ce-am fi? Neoameni.

Eu vreau ca viața mea să fie extraordinară, cu un strop de ”madness” și multă pasiune în ce fac. Și să mă mai arunc în puțuri fără fund, câteodată, făcând lucruri pe care să nu le gândesc îndelung și mai apoi să nu le regret. Să-mi fie frică, însă frica să mă conducă!

Așa că mi-am făcut un tatuaj. Pentru mine.

Judecata, dar nu de-apoi

Vorbeam cu cineva zilele trecute și mă întreba ceva ce m-am întrebat și eu de multe ori: ce știi să faci cel mai bine? După cum povesteam și la secțiunea ”C’est moi”,

”Am căutat în mine, de-a lungul acestor ani, un talent mai semnificativ. N-am. Desenez mediocru, sunt afonă, nu știu să cânt la niciun instrument, nu fac sport de performanță, nu știu să scot sunete frecând pahare de cristal, dansez ca o păpușă din cârpe, ( nu e o glumă, nu știu să dansez prea bine ) nu înghit flăcări, nu știu să fac nimic interesant. Scriu și atât, aici cred că e talentul.

Iar apoi m-am întrebat de ce pisici am rărit scrisul pe blog? Bine, bine, motive știu, dar de ce n-am ținut cu dinții de asta, orice-ar fi? Să-mi fac timp măcar jumătate de oră pentru un gând nebun într-o zi sau ceva.

Așa că o să repar relația cu scrisul meu, la care țin atât de mult. Iar tema de-azi vorbește despre judecată.

Dacă e să am un defect printre atâtea calități (dooh), este că sunt ”judgmental” (judecătoare, nu știu cum să traduc). Mi s-a dovedit de multe ori că judec prea repede oamenii. Norocul meu este că nu tot timpul las să se vadă și uneori mai pot salva situația.

Astfel că dacă e ceva ce aș vrea să învăț această lume este să arunce ochii și a doua oară, poate chiar și a treia oară. Atât de des îmi vine în minte citatul ”Be kind with people, for everyone is fighting a hard battle.” n-aveți idee. Și n-aveți idee nici cât de adevărat și universal valabil este. Fiecare luptă în felul său …. și atunci când nu ne place cum “luptă” cineva, judecăm, punem etichetă, fără să știm. Și când aflăm, ne simțim prost, pentru că ne este rușine de noi. Da, mă includ în tot ce scriu, pentru că și eu mă aflu în acest stadiu.

Partea bună este că am conștientizat asta. Sunt conștientă și de faptul că nu o să îmi dispară defectul ăsta așa repede, dau cu pumnu și pac pac, ci e ceva ce trebuie să educ. O să fie acolo și peste 10 ani, dar, sper eu, mult mai diminuat. Pentru că e un defect urât și multe lucruri se pot pierde din cauza lui.

De-a dreptul mă bucur când oamenii îmi dau palme invizibile peste față demonstrându-mi că greșesc prin simplul fapt că își revelează ”bătălia” pe care o duc. Și iar îmi amintesc că nu-i bine și fac un duș cu apă rece. Așa-i firea umană, știu, nu ne caut scuze, dar cred sincer că ne putem îndrepta câtuși de puțin.

Aveți grijă cu bătălia voastră și cu ale celorlalți … pentru că pot fi mai adânci și mai greu de dus.

Limitează-te la ce ai sau Ce prostie!

Îmi pun cenușă-n cap și trecem peste penibilul moment în care scriu și eu un articol după mii de luni și sori. Booon 🙂

Zilele astea tot am auzit o expresie ce mă scoate din sărite. Vi s-a spus vreodată ”Limitează-te la ce ai” ? Ca și când ți-ar zice cineva ”Limitează-te la ce poți”. Păi cum adică ? Să rămân acolo unde sunt, în mediocritate, să nu fac mai mult ?

Dar cine ești tu să ”mă limitezi” pe mine ? 🙂 Adică tu nu te-ai limitat la ce ai, dar vrei ca eu să o fac ? (și apropo, deși adresez la persoana a II-a, nu mie direct mi s-a spus asta, însă reacționez ca și când ar fi fost așa) Câtă ipocrizie! Câtă lașitate să descurajezi oamenii, și mai ales sufletele firave!

Noroc că eu nu-s firavă defel. Și protestez, mă încăpățânez să nu rămân unde vor alții! Am dreptul și ba chiar privilegiul magic să visez la ce vor genele mele! Și dacă nu-mi iese, intru pe altă ușă, care-i problema ? Mi se pare că asemenea ”urări de bine” ar trebui să îndârjească omul, nu să îl demotiveze. Cum se întâmplă cu sportivii olimpici, să zicem, cei care se antrenează și muncesc și încalcă recorduri, indiferent din ce țară sunt. Vă zic și de Olimpiadă într-un alt articol. Revenind.

Din păcate însă, majoritatea oamenilor rămân la ”mindset-ul”, că nu știu cum să-i zic altfel, că ar trebui să se limiteze la ce au, pentru că X sau Y, oameni importanți, de altfel, le-au indicat așa. Păcat.

În rest, nu vreau să mă limitez decât la ce îmi impun eu, gen băutură, bărbați .. glumesc! 🙂 ))) Nu prea ascult ce-mi zice lumea și îmi urmez drumul, și sunt fericită. Nu mi-e frică de necunoscut, de eșec, și nimic nu mă poate împiedica să îmi urmez visele. Poate cred și sper toate astea pentru că sunt tânără, n-am decât 20 de ani 😀 (ce drăguț sună) Dar dacă eu pot, voi de ce n-ați putea ?

Într-o ureche

Ce vroiam să vă povestesc azi este ceva de când eram eu mică. N-are tâlc, n-are nimic. Poate haz, nu știu. Dar să vă spui, că m-am distrat un pic când mi-am amintit. 😀

Când aveam vreo 5-6 ani, poate chiar 7-8 – nu mai știu exact – eram ”într-o ureche”. 🙂 ) Mai aproape de realitate, mai că mi se rupea urechea – de la lobul care ține lipită urechea de cap. Nu cunosc motivul nici azi, dar știu că bunica mea îmi tot zicea să mă dau cu hipermangan, și mă dădeam. Eram movulie toată, dar urechea mea mai că se desprindea de la locul ei, eu tot mă piscăleam, vă imaginați că n-avea cum să-mi treacă.

Ca să mă motivez să nu mai umblu la ureche, mă gândeam cum o să fiu când voi fi mare, cu un ciot de ureche, m-aș fi făcut de râs. Nu știu dacă taman asta a fost cauza pentru care am încetat să mă mai bâzâi, dar vă asigur că urechea mea e bine acum. Însă mi-am amintit că eram destul de îngrijorată, la 7 ani, cum că mi-aș putea pierde urechea și de ce naibii nu-mi trece.

Eh, cred că am rămas cu sechele, oricum, acum sunt ”într-o ureche” internă, nu se mai vede la suprafață. Ați înțeles ? Deh, lăsați și asta, azi doar eu și urechea mea ne înțelegem!