In unele zile suntem ametiti si plini de intrebari, e tarziu. Facem pipi aproape pe intuneric si in minte, un cantec pe doua voci ne face capul calendar. Si vocile astea, straine una de alta ca doi profi aseisti mandri si atotstiutori, canta fiecare pe pielea lor minute in sir, dar cand ajung la refren se intalnesc pupacios, sa ne faca sa tresarim, sa ne pisam pe colac, sa ne arate ca in dragoste nimic nu se pierde, totul se recicleaza. Totul, totul! Vocile astea doua sunt rasfirate prin bucuresti, inghesuite in metrou, fara semnal la telefonul mobil si asa mai departe, iar seara tresar impreuna una de dragul celeilalte, soptesc si soptesc pana cand adorm ragusite de atata bine, imbracate in cate o pereche de buze palide.

Fara ramas-bunuri gretoase, de multe ori una din voci se opreste din cantat. Ramane cealalta, fredonand de una singura in gol despre lumina de mai in decembrie. Versurile frumoase devin zgomot dintr-o singura casca. Ameteala, intrebarile, tarziul noptii, toate se termina. E mai bine asa ? Se-mprietenesc profii. E mai bine asa?

-nu stiu bai, da’ io chiar o iubeam…nu stiu…acuma parca-mi tiuite urechile, e asa de liniste fara muzica aia italieneasca data la maxim; garsoniera aia mirosea mereu a fond de ten…nu stiu…acuma pute a lenor. oribil miros…cred ca ma mut.

In unele zile ne dregem cu muzica englezeasca la care intelegem cuvintele parca abia dupa ce ramanem singuri.
Unde sunt, fata, serile noastre de la parter, cu masina de spalat horcaind pe hol pentru frumusetea noastra de a doua zi? Unde sunt vocile alea plimbarete? Unde sunt? Si cum am ajuns aici ?