Arata-mi cum iti sta in sort

Cum as alerga daca as fi in stare sa alerg? Cum m-as misca pe linia continua a existentei mele betegi daca as fi capabil sa ma misc in voie? Uitati-va pe pista de atletism a stadioanelor civilizate in timpul unui meci de orice. Acolo sunt eu. Stiu, cameramanii nu prea ne filmeaza ; sa-i intelegem, nu vor sa deprime. Voi sa prindeti totusi imaginile din zbor ca o unica favoare ce v-o pretindem cu juma’ de gura.

Nu va luati dupa cei ce sesizeaza in gura mare paradoxul ca stam “saracii” pe pista de atletism intr-un carucior cu rotile. Uneori agerimea mintii zau e de cacat. Nu-i cazul sa va imaginati cum am ajuns asa, nu trebuie sa faceti donatii schioape si anonime.

Noi vrem sa va vedem cum alergati ca apucatii oricand, oriunde, din orice motiv. Puteti inventa vreo nedreptate mai mare decat sa nu alergati cand puteti s-o faceti ? Faceti-va mila de noi si miscati-va in toate directiile sub nasul nostru cat e ziua de lunga, grasilor, putorilor, ocupatilor, muierilor, betivilor, obositilor artificial, calculatoristilor fara jena si fara constiinta. Read More

Ultimele 9

In camera sa, langa un ficus galbejit, desi artificial, urmarea un interviu cu Coposu. Il facea mereu sa planga minute in sir, infundandu-i narile si urechile, ca si cand fiecare propozitie a celor chinuiti insemna un kilomentru in plus escaladat prin muntii unei natii obosite. Nu-si stergea niciodata lacrimile, mucii, sau ochelarii. Lasa totul sa se usuce, de parca nu stia ca uneori in viata ai voie sa arzi etape.

Se linisti, adormi, apoi visa.

Statea in genunchi, incadrat trist de ultimele 9 flori din lume. Previzibil, se indragosti de cea albastra. O raza sau doua (cadoul lunii pentru ei) le lumina intr-o secunda tot ce aveau mai de pret: singuratatea, doua margini de petala amortita, orele de somn, verdele subtire infipt in Dumnezeu, cuvinte rostite o data pe viata. Read More

Masina de spalat, pe doua voci

In unele zile suntem ametiti si plini de intrebari, e tarziu. Facem pipi aproape pe intuneric si in minte, un cantec pe doua voci ne face capul calendar. Si vocile astea, straine una de alta ca doi profi aseisti mandri si atotstiutori, canta fiecare pe pielea lor minute in sir, dar cand ajung la refren se intalnesc pupacios, sa ne faca sa tresarim, sa ne pisam pe colac, sa ne arate ca in dragoste nimic nu se pierde, totul se recicleaza. Totul, totul! Vocile astea doua sunt rasfirate prin bucuresti, inghesuite in metrou, fara semnal la telefonul mobil si asa mai departe, iar seara tresar impreuna una de dragul celeilalte, soptesc si soptesc pana cand adorm ragusite de atata bine, imbracate in cate o pereche de buze palide.

Fara ramas-bunuri gretoase, de multe ori una din voci se opreste din cantat. Ramane cealalta, fredonand de una singura in gol despre lumina de mai in decembrie. Versurile frumoase devin zgomot dintr-o singura casca. Ameteala, intrebarile, tarziul noptii, toate se termina. E mai bine asa ? Se-mprietenesc profii. E mai bine asa? Read More

Martorul trist

Uneori privea la colectia lui de castane grele, picurate la fix printre gropi strambe si tigari nestinse si cita gresit din biblie. El stia bine ca Dumnezeu are preferati, sigur stia.

Si uite asa, in timp ce-l vegheam impotriva vointei lui, franturi de ateism se pregateau sa ia startul din centrul meu in toate directiile, ca niste raze subtirele si ciudatele pe care scrie tremurat “adio si n-am cuvinte”. Imi curgea si mie de sub ochelarii ciobiti un lichid din ala incolor si fara farmec, o rasa neoriginala de fluide care te ajuta, spre exemplu, la scris. N-am nicio scuza, stiu; dar nici el. De data asta intrecuse orice masura. Murea.

Acum inteleg toti anii aia in alb-negru de care ziceai. Pentru asta te pregateai atunci si tot pentru asta ma pregatesc si eu acum, cu mana pe mana ta, cu fruntea pe pieptul tau, cu inima indoita pe cuvantul meu !
Despre ciuda si singuratate ce sa va zic? Ca urmeaza? Ca vor juca sporturi cu crampoane pe unul sau doi umeri de-ai mei ? Toate astea nu conteaza pentru ca sunt tanar.

Stiu insa ca povestile tale se apropie de sfarsit toate oadata, pe fotoliul asta din 1963, vesnic caldut, vesnic martor, care de astazi imi devine frate de cruce, singurul meu rival in nenorocire. Prietene, acum suntem cu totii pregatiti. Lasa balta ‘Tatal Nostru’ si zi-i “adio” ; ca io n-am cuvinte.

Ecte si Bekte, prietenii mei

Nu ma simteam niciodata singur. Ei ma intelegeau, cu ei ma jucam, cu ei vorbeam. Erau prietenii mei, tovarasii mei de trasnai in momentele de singuratate, cu ei plecam in lume sa gasim comori ascunse si sa ne batem cu pirati. De ei ii povesteam mamei si nu ma credea niciodata cat de fantastici sunt prietenii mei. Imi zicea sa fiu fetita cuminte sa sa nu ii mai spun minciunele, sa ma duc frumos sa ma joc. Dar ea nu stia, nu stia ca ei, prietenii mei cei speciali erau totul pentru mine.

Unul era inalt cu ochii mov si par zburlit, imbracat intr-un costum colorat cu toate culorile curcubeului si cu un fes ciudat, in forma de para care ii cadea mereu in ochi. Celalt era mic, cu niste ochisori vioi si cu niste manute mici care gesticulau intr-una. Era mereu imbracat in haine rupte si decolotare si se tragea mereu de ureche cand nu ii comvenea ceva. Ei erau Ecte si Bekte, prietenii mei. Prietenii mei imaginari. Read More

The last king of Scotland (2006)

Un doctor britanic, provenit dintr-o familie cu pretenţii, alege să-şi profeseze meseria în Uganda, pentru că alternativa o reprezenta doar supunerea oarbă în faţa dorinţelor părintelui său. Şi alege prost. Pentru că ajunge în ţară pe fondul unei lovituri de stat, aceea în care puterea este acaparată de dictatorul Idi Amin Dada, nume care transmite şi acum frisoane amatorilor de istorie şi statistici.

Deşi doctorul britanic ajunge doctorul personal al dictatorului, ba chiar şi cel mai apropiat consilier al acestuia, aş spune că povestea nu este aici. Ea rezidă în modul în care, proaspăt ajuns la putere şi animat de idealuri nobile vizavi de poporul pe care-l conduce, Idi Amin Dada evoluează către un dictator sângeros şi mistic. Lucru de altfel caracteristic multora dintre revoluţionarii de carton ai stângii, doar că particularitatea lui Amin Dada este legată de faptul că se pare că-şi cam mânca adversarii la cină.

Relaţia dintre cei doi nu debutează uşor. Cu toate acestea, legătura este rapid asigurată de cultul dictatorului pentru Scoţia, singurii luptători pe care-i aprecia la fel de mult ca pe cei ugandezi. Înşiruirea de evenimente aduce sentimente sincere de apreciere între cei doi, dar aşa cum este de altfel de bănuit, sfârşitul îi va pune faţă în faţă. De fapt, va pune pe câmpul de bătălie două civilizaţii diferite.

Nu vreau să dau nici măcar cel mai mic amănunt. Am să spun doar că am apreciat filmul în cele mai mici amănunte ale sale. Este realizat perfect, Uganda este fantastic desenată, iar fiecare caracter este lucrat cu minuţiozitate, deşi poate la prima vedere nu ar părea deloc aşa.

Cât despre interpretul lui Idi Amin Dada, adică Forest Whitaker, se poate spune că este colosal şi că Oscar-ul primit pentru rol principal nu putea aparţine altcuiva. Nu ştiu cum a făcut Whitaker să intre în pielea personajului său, dar el reuşeşte să nu-l joace pe Idi-povestea, ci pe Idi-ugandezul. Nimic nu este fals în tot ceea ce propune Whitaker ecranului, iar trăsăturile de caracter, modul în care reacţionează, naturaleţea cu care se mişcă într-un spaţiu al Africii te pune direct acolo, în inima evenimentelor.

Un film mare, cu istorie şi ficţiune la un loc, un film care merită văzut de mai multe ori, pentru că rar ne întâlnim cu un astfel de joc. Şi cu o astfel de realizare.

IMDB

Ceva lipseste..

Cand te simti ca o sardina intr-o conserva, cand lumea pare prea mica sa te multumeasca si vrei sa zbori printre petale de trandafiri dar mirosul de peste nu te lasa iar cerul e limitat de capac. Nu exista desfacator, esti inchis acolo, in conserva aia nenorocita pentru eternitate. Si simti cum esti luat pe sus, pus pe raftul unui magazin infect de tara, auzi fiecare firicel de praf cum se asaza pe tine, pic-pic-pic.

Si auzi voci, si auzi rasete, plansete, injuraturi, zgomote noaptea, auzi soarecii cum calca pe tine. Nimeni nu banuieste ca tu, biata sardina te zbati in intunericul conservei tale, ca tanjesti la libertate si fericire, ca iti aminteti de cum zburdai in ocean, de flora si fauna lui, de toate minunile pe care le vedeai zilnic in perindarile tale alaturi de un goopy.

Cutia aia te limiteaza, eticheta te face ca celelalte, o conserva tacuta, pe un raft murdar. Plictisita, dezamagita si pe jumatate moarta. Pana i se face cuiva foame si te cumpara. Cand vezi raza de lumina ce patrunde prin capacul perforat inima iti creste “Ma va pune inapoi in oceanul meu drag!”. Dar nu va fi asa, te vei trezi intr-o farfurie, miros de lamaie iti va inunda nasul si vei sfarsi intr-un stomac.

Si nu vei mai avea putere sa sa mai plangi, nu vei mai putea sa speri, caci din momentul acela vei inceta sa existi. Ai fost ca un mort ingropat de viu, te-ai zbatut si ai tipat, si nimeni nu ti-a auzit plansul. Ai fost ca un adolescent fericit,cu multe visuri si sperante si care s-a trezit la maturitate cu viata facuta scrum de vreo gresala a luisau a parintilor. Ai fost ca o pasare cu aripile frante in zbor. Ca un patinator accidentat in timpul reprezentatiei. Ai fost si nu vei mai fi vreodata, caci toate se duc, toate mor, tototul dezamagete. Suntem oameni si nu vom fi in veci multumiti de viata noastra, tot timpul va exista ceva care lipseste….

Population 436 (2006)

“Drama/Horror/Mistery”. Aşa este categorisit filmul pe IMDB. Dramă, pentru că ai făcut imprudenţa de a-l vedea, horror, pentru că aşa se poate chema existenţa unui astfel de film şi mister pentru că nu ştii de ce dracului nu l-ai scos din DVD mai devreme de terminarea sa.

Filmul deapănă povestea unei aşezări pierdute care, de ani de zile, îşi păstrează un număr constant de locuitori, 436. Un reprezentant al autorităţilor vine să realizeze un nou recensământ şi dă peste o întreagă nebunie. Secretul pare a fi simplu: un nou locuitor, un nou mort. În poveste apare şi un doctor nebun, trepanaţii, schimbarea personalităţii, totul departe de a fi legat logic, departe de a avea până şi cea mai mică susţinere nu reală, căci asta este imposibil, ci ficţională.

Nu cred că pot spune ceva bun despre această realizare a lui Michelle Maxwell MacLaren. Nu are nerv, nu convinge, intriga este uneori aberantă, actorii joacă prost şi doar decorurile mai salvează dintr-un film pe care-l consider născut mort. Poate americanilor le place ideea, dar cum prin Europa noi mai mergem şi la şcoală şi ne dezvoltăm şi alte gusturi decât alea pentru hamburgeri, eşecul ce ni se derulează prin faţa ochilor este unul de proporţii.

Cumva, şi sfârşitul pare clar, deşi se poate spune că beneficiază de o mică doză de neaşteptat care ar trebui să mai salveze din amarul dezastrului cinematografic la care am asistat. Însă o singură floare nu are cum să aducă primăvara şi probabil că nici un buchet întreb nu mai reuşea să scoată ceva uman din varza de idei şi stupiditate de care ne ciocnim în “Population 436″.

Sincer, am vrut să fiu înţelegător cu o idee care, spun sincer, este bună. Dar nu pot. Aşa că uitaţi-vă la film doar dacă vreţi să aveţi de ce mă înjura.

IMDB

Saraca fata bogata

Printesa zambea de la feresatra colivie sale de aur. Privea afara si isi dorea sa fie o fata obisnuita, sa mearga pe strada fara sa se teama. Printesa avea multe obligatii, fata de popor, fata de parinti, fata de ministrii. Dar fata de ea?Fata de ea avea cineva obligatii?Ea trebuia sa se comporte mereu impecabil, sa nu zica nimic nelalocul lui. Si toata lumea se purta frumos cu ea, dar nimeni nu o iubea cu adevarat.

La vreun cavaler in armura stralucitoare nici macar nu indraznea sa spere, stia deja ca se va casatori de comvenienta, cu un om pe care nici macar nu-l cunostea, care era probabil vreun increzut sau vreun psihopat.
Printesa noastra isi ura viata, simtea ca atata formalitate o sufoca si o enerveaza, ca intr-o zi va izbucni.

Ca va pleca intr-o zi undeva, intr-o casuta pe plajaunde sa traiasca singura,o viata simpla si fara complicatii, fara zambete false si oameni care se iau numai dupa aparente. Printesa era satul de toate astea. Ea vroia doar liniste si pace. Vroia sa asculte muzica tare fara sa-i spuna cineva ca nu se cade. Toate aceste fortari ale tuturor celor din jur o ingretosau, de ce trebuia sa pastrezi aparentele, de ce erau atat de importante nenorocitele alea de aparente?

De ce trebuia sa fie politicoasa cu toata lumea chiar daca pe majoritatea nu ii putea suferi. Cu aceste ganduri o gasi Primul Ministru care venise sa ii ceara niste pareri in legatura cu noua reforma scoalara.

Chitara

Ganduri pierdute printre corzile unei chitari. Sunete sparte si vibratii stinse. Regrete.
Ca lumea se intoarce cu susul in jos, chitarii nu-i pasa, ea canta lenesa, si e frumoasa. Corzile ei sunt vii, vegheaza. Sa canti e o minune, fa-o singura, vreau sa-ti aud suspinul, coarda rupta, de ce nu mai canti?Nu ma mai iubesti? Si tacerea ta ma doare, suntetul nu-ti mai e pur, doar zdrangan.

Tacerea ta e vinovata ca o picatura de sange pe mainile unui criminal. Iti intorc cheile si nu mai vrei sa te acordezi, de parca urechea mea nu e demna sa perceapa sunetul tau. Ma afund in disperare, vreau sa te cant chitara, vreau sa-ti vibreze corzile, vreau sa ti le lovesc violent cu pana si astfel sa fac un ritm. De ce nu canti? Sa ti se fi stricat oare cutia de rezonanta? Oare griful sa-ti fie asa indoit ca nu iti mai pot apasa corzile? Oare tastele sa-ti fie sarite de canti doar fals?

Esti suparata stiu, chitara, folkul nu mai e la moda, stiu. Hai chitara, plangi, eu stiu ca suferi, eu stiu ca vrei sa suni frumos. Dar uite, sunt multi oameni care iubesc muzica ta chiar daca folkul nu mai e la moda. Hai chitara, stiu, te inteleg. Simti ca ai ajuns prea tarziu. Nu-i nimic, folkul nu e mort, mai sunt multi oameni care iti iubesc muzica. Acum tu canta chitara, canti frumos, suspinul ti se transforma in cantec…