Ultimele 9

In camera sa, langa un ficus galbejit, desi artificial, urmarea un interviu cu Coposu. Il facea mereu sa planga minute in sir, infundandu-i narile si urechile, ca si cand fiecare propozitie a celor chinuiti insemna un kilomentru in plus escaladat prin muntii unei natii obosite. Nu-si stergea niciodata lacrimile, mucii, sau ochelarii. Lasa totul sa se usuce, de parca nu stia ca uneori in viata ai voie sa arzi etape.

Se linisti, adormi, apoi visa.

Statea in genunchi, incadrat trist de ultimele 9 flori din lume. Previzibil, se indragosti de cea albastra. O raza sau doua (cadoul lunii pentru ei) le lumina intr-o secunda tot ce aveau mai de pret: singuratatea, doua margini de petala amortita, orele de somn, verdele subtire infipt in Dumnezeu, cuvinte rostite o data pe viata.

Vara ploua galagios, parca de jos in sus.
Tanarul nostru se trezi cu umarul stang amortit; se apropie de geamul deschis si banui fragezimea aerului prin plasa pentru tantari. Era fericit acolo la etajul 1, de unde putea ghici felurite forme in niste balti orasenesti care a doua zi dispareau subit, ca lacrimile unui bebe necajit.

Niste maiori neavansati la timp, dintr-un poem modern il facura sa zambeasca. Pe deasupra, la mai putin de un metru de el, pe pervazul mucegait, o violeta de parma tocmai inflorea complice. Prinsese probabil gustul umezelii de pe termopanul montat prost…

admin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *