Troy (2004)

Trebuie să recunosc faptul că, după primele 10 minute ale filmului, deja mă pufnise râsul. De fapt, nu știu dacă trecuseră 10 minute. Mă refer la momentul în care Achille trebuia să-și măsoare forțele cu Boagrius, iar el este de negăsit. Ei bine, unde credeți că putea să fie un erou interpretat de Brad Pitt? Normal, într-un cort, acoperit de trupul unei femei.

Să trecem însă peste această metaforă, căci ne este clar, nu avem nevoie de ea. Sau da?
Filmul reprezintă o adaptare liberă și libertină a “Iliadei” lui Homer. Cunoaștem deja, Paris o răpește pe Elena, iar Menelau își revarsă mânia peste Troia (ce zace în mâinile iscusitului prinț Hector și a tatălui său Priam), ajutat de Agamemnon, ce-l are în rândurile oștirii sale pe Achille.

Troia va arde, cunoaștem și povestea calului troian, iar Achille va muri, dar nu înainte de a-l ucide pe Hector și de a trimite pe lumea cealaltă cam tot ceea ce prinde în cale. Nu, nu cu butucul, așa cum face Schwartznegger, și nici cu armele de care dispunea Stallone în “Rambo”, dar garantez că produce aceleași efecte nimicitoare chiar și cu sabia și scutul.

Am fost impresionat de scenele de luptă. Sincer, deși acestea mai dispun de stângăcii, cred că sunt unele dintre cele mai bine realizate, chiar dacă scenele de luptă ale lui Brad Pitt par desprinse din “Matrix”. Detaliile de decor sunt și ele la înălțime și pot spune, chiar dacă poate am să exagerez puțin, că reușesc să recreeze cu minuțiozitate condițiile de atunci.

Chiar și recuzita actorilor este de primă mână, deși la un erou ca Achille aș fi preferat un echipament ceva mai special, sau măcar unul de așa natură încât să iasă în evidență. El se confundă cu echipamentele celorlalți soldați, și realitatea, cel puțin aceea pe care am citit-o noi, cei care mai citim, este cumva altfel.

În ceea ce privește caracterele, cred că filmul a beneficiat de un “casting” bun. Achille era înalt, frumos, bine făcut și iscusit în luptă, iar Brad Pitt se achită aproape perfect de sarcină, asta dacă nu ținem cont de derapajele pe care le are uneori, când își rostește replicile de parcă ar juca în “Fight Club”. Să nu exagerăm, jocul său nu excelează, ba din contră, dar își duce la capăt scenariul ce i-a fost pregătit.

Foarte bun mi s-a părut Orlando Bloom, în rolul lui Paris, un prinț nevolnic, departe de a avea iscusința în luptă a lui Hector, și dotat cu o anume doză de curaj. Ba și cu una de umilință, căci așa reușește să rămână în viață la sfârșitul înfruntării cu Menelau, târându-se la picioarele lui Hector care, trecând peste mândria sa, decide să-și ajute fratele.

Pentru că a venit vorba de Hector, să spun că Eric Bana a făcut exact ce trebuia din acest personaj. Un prinț puternic, sigur de superioritatea sa în luptă și nu numai, dar mereu temperat și dispus mai degrabă să atenueze conflictele, decât să verse sânge.

Tocmai de aceea, cred că înfruntarea sa cu Achille, la nivel al jocului actoricesc, este unul dintre punctele cheie ale filmului, pentru că altfel nu avem de-a face cu multe scene memorabile. Dar clipele în care-i vedem pe cei doi vorbindu-și sau înfruntându-se degajă forță și tensiune, cam tot ceea ce-i lipsește filmului pe tot parcusul său.
Și totuși, preferatul meu nu este nici unul dintre aceștia.

Cred că cea mai bună partitură a lui “Troy” se află la Peter O’Toole, regele Priam al Troiei. Și nu prin modul în care își rostește replicile, ci prin mimica pe care o dezvoltă, mai ales atunci când alege să tacă. Momentul în care cade în genunchi în fața lui Achille, pentru a-și duce fiul acasă, următor celui în care îl vede pe Hector spintecat de sabia oponentului său, ca și acela când iese pe balconului palatului și își arată durerea devastatoare, urmărind o Troie în foc, totul este dus la perfecțiune.

Nu este ceva care să ne mire, Peter O’Toole nu mai poate fi considerat un simplu actor, iar rolurile sale, oricât de simple, au avut mereu o complexitate ascunsă, ce le-a oferit o identitate aparte.
Una peste alta, “Troy” nu este un film istoric. Ci o adaptare uneori exagerată a acesteia, plăcută în majoritatea minutelor și care merită urmărită măcar pentru munca depusă în încercarea de a recrea timpurile și condițiile în care se desfășoară acțiunea.

Nu vă așteptați la discursuri impresionante, mai ales de la Brad Pitt, pentru că momentele în care își îmbărbătează mirmidonii sunt probabil printre cele mai false ale filmului. Dar, per ansamblu, este un film ce poate fi văzut, dacă nu sunt luate în seamă hiperbolele cu care a fost caracterizat, pentru că este departe de ele.

admin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *