Surâd

Surâd, uneori. Surâd și conștientizez că o fac din obișnuință. Pe fața mea, surâsul este zid. Surâd când aud cât de mult costă o cutie de farduri. Surând atunci când aud cât de mare este șifonierul cu haine, și doamne, cum nu vor putea fi ele purtate într-un an. Surând chiar și atunci când o “ea” trage seara la sorți bărbatul ce va urma s-o însoțească acasă. Aici, trebuie spus că ei sunt trei. Și că își merită soarta. La fel ca și cele două femei ale unui “el”. Și ele prilej de joc.

Surâd. La multe altele. O fac din obișnuință. Aș putea râde în hohote. Dar hohotele mele sunt prea scumpe și inutile. Viața râde uneori atât de tare de cei de lângă noi, încât nu mai avem forța de a ne consuma. De durut, nu ne doare, așa că de ce naiba să ne usture obrajii?

Mă gândesc la icoane. Nu, nu la cele despre care am vorbit cândva, tot aici. Nu. La icoanele veritabile. Cele neluminate de leduri. Cele ce nu au termometru. În fond, ce naiba să caute un termometru pe o icoană? La ce ne-ar folosi să știm momentul perfect al fertilității Fecioarei Maria?

Icoanele sunt inutile. Nu cunosc una singură pe care să fie impregnat sufletul vreunuia dintre noi. Ne sunt preferați martirii, deși rapiditatea cu care li s-a luat capul este nimic în comparație cu lâncenzeala în care suntem lăsați să murim interior. Nu mai suntem de multă vreme aseptici. Suntem mizeri, turnându-ne peste sentimente balamale ce trebuie să păzească interese, când ar trebui să ne batem, chiar și în holșuruburi, aripi să putem zbura alături de celălalt.

Nu am să ajung pictat pe vreo icoană. Nu cred că-și îngăduie nimeni să mă lase să scuip din ea, să smulg inima fiecărui ratat care, în loc să se așeze în genunchi de prea multă trudă, se așează în genunchi pentru a cerși. Icoana, biserica, rugăciunile, nu-mi spun nimic, dar capătă pe zi ce trece imaginea sumbră a cerșetoriei sfințite. Noi, ceilalți, părem condamnați. Nu ne cunoaștem interesele.

Nu știm cum se face. Nu știm cum să căpătăm.
Nu mai am inimă. Este undeva la tine, încercând disperată să bată pentru amândoi, deși este obosită de atât de mult timp în care a bătut pentru unul singur. Sunt mereu în preajma ei, îmi înfig existența în tine, sug suflet, sânge, lacrimi, sudoare. Sudoare…îți mai amintești cum arată trupurile noastre la ceas de seară, atunci când ultimele raze ale soarelui strălucesc în roua ce ne-am presărat-o peste ele? M

ai ții minte cum așteptam liniștiți ca roua să se prelingă din nou în noi și, la temperatura pe care o degajau venele fierbinți, să erupă iar…și iar…și iar…?

Tu ești Dumnezeul meu. Probabil singurul pe care l-aș lăsa să mă aștearnă într-o icoană. Tu ești, de fapt, icoana mea, pentru care Golgotha pe care am lăsat-o în urmă nu numai că nu mai are importanță, dar aș mai străbate-o o dată, pas cu pas.

Doar că pentru a cuprinde ce am așternut între noi va trebui ca, alături de sufletul comun pe care îl avem, să așezi două chipuri. Va fi ciudat, știu. Doar că nici unul dintre noi nu a văzut vreodată fericirea umblând de una singură…

admin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *