Erau vremuri frumoase alea, unii din noi înfigeam ‘m’-ul în istanbul de nu se vedea, ne durea la bască, în timp ce restul cam beam. În timpul liber, ne pricepeam cu toții la biciclete – eram de groază, și-acuma da-i pe foaia mică, în plm!. Citeam puțin.

Mai târziu, cu carnet și toate cele, ajunseseram să fim noi înșine, în sfârșit. Ha, ha, we screwed! Everybody was aaaalways screwing. Odată intrați în România, ne simțeam superb și soarele de afară ne făcea o imensă plăcere. Ne lipeam frunțile de geam și cugetam, așa cum cugetă geniile și firile simple deopotrivă, atunci când se găsesc într-un vehicul cu geam, aflat în mers. Mai și ploua și părea că venim de departe, ca niște supraviețuitori, ca niște Supra-Viețuitori, ca niște personas știutori de viață. Căcat, eram în Beiuș, veneam de la unguri.

Acum o să ascultăm o piesă din ’70. Începe urât, îndeamnă la sarcini și răspundere – să-ți ții privirea pe drum, mâinile pe volan, e plină șoseaua de nebuni. Dar nebunii… ascult-o până la capăt, femeie!…dar nebunii eram noi, și știam că viitorul e nesigur și sfârșitul mereu aproape.

Nu uita că partea dreaptă a creierului alege muzică asta, iubito! Tu ești mai grasă decât mine, și te iubesc cu totul, dar îți vorbeam de dreapta mea care nu știe multe. Nu o supăra!

You gotta roll, roll, roll, you gotta thrill my soul…