Plâng greu sau nu plâng deloc. (Aseară a fost o excepţie. Mi-au şiroit pe obraji lacrimi nervoase, furioase, arzătoare. De regulă tind să pornesc furtuni în ochii-mi doar atunci când nu vreau să mai sparg ceva sau să mă cert cu cineva.) Şi totuşi sunt o sentimentală incurabilă, o romantică demodată astfel că nu doar o dată mi s-a întâmplat să pufnesc în râs conştientizând penibilul situaţiilor în care mă trezeam făcând sau gândindu-mă la gesturi şi cuvinte siropoase.

În esenţă rămân însă o romatică, aşa cum sunt actriţele din filmele presărate cu prea multe dulcegării. Iar în virtutea sentimentalismului şi romantismului meu mă trezesc visând cu ochii deschişi sau punând la punct scene demne de Sleepless in Seattle, Love actually sau Sweet November.

Adesea, obosită după o zi lungă de cursuri şi mai nou după 9 ore de muncă, obişnuiesc să conduc în viteză spre casă unde îmi organizez mica mea oază de răsfăţ şi relaxare. Mă încălzeşte şi mă face mai visătoare şi mai molatecă simplul gând că mă voi scălda în cada plină cu apă fierbinte şi mormane de spumă. Şi ca o adevărată romantic woman, îmi înşirui pe marginea căzii toate lumânările şi lumânăricile găsite prin casă.

Şi la lumina văpăii lor îmi scald trupul în apa aceea caldă ce îmi dă senzaţia de îmbrăţişare afectuoasă, senzuală. Mă amuz observînd jocul umbrelor pe faianţa băii şi îndepărtându-mi uşor spuna de pe vârful nasului. Şi apoi mă văd forţată să aprind şi lumina căci în toiul spumuielii şi a bălăcelii, apa ce sare în mai toate părţile stnge lumânările şi mă lasă în beznă. Iar ca orbetele nu prea pot să mă spăl şi mă aleg şi cu ceva vânătăi.

Am avut şi tentative de cine romantice, cu masa aranjată ca la Le Train Bleu, cu faţă de masă purpurie, tacamuri si pahare scânteind de curăţenie şi nelipsita lumânare de pe centru. Şi toate astea scăldate în bezna camerei de hotel. Dar ca o adevărată prostuţă, imediat după sosirea lui şi aprinderea flăcării, toate eforturile mele de a părea serioasă şi un soi de femme fatale novice se năruiau căci mă apuca râsul şi pe gură îmi ieşea răsuflata replică : ”Nu te speria, nu a murit nimeni..încă” 😀

Vedeţi voi…Sunt romantică dar nu mă pricep să dovedesc asta sau dacă încep bine pe parcurs tot cad în bufonerie. Aşa se face că doar visez să fac dragoste pe un pat presărat cu petale de trandafir…şi vreau să rămână vis căci sigur mi-ar părea tare rău să ştiu că au fost smotocite atâtea flori doar ca să mă tăvălesc eu prin ele. Le-aş puteas înlocui totuşi cu confetti sau cu bani…

Dar şi aici apar alte inconveniente. 1. Nu suport să simt că am chestii lipicioase pe corp. 2. Nu o să am vreodată atâţia bani încât să îmi permit să fac sex printre ei. 3. Au microbi chestiile astea şi eu am o fobie faţă de tot ceea ce înseamnă mizerie aşa că după primul orgasm aş da fuguţa la baie unde după ce mă săpunesc bine şi mă frec cu piatra ponce mi-aş aplica şi o dezinfecţie completă cu alcool sanitar.

Şi mai îmi derulez ocazional în minte scene de dragoste pe un colţ de plajă pustie, cu sărutări pasionale şi mângîieri tandre ale trupurilor scăldate parţial de valurile mării…cu nisip prea rece faţă de pielea noastră prea încălzită… şi nisipul ăla cine ştie prin ce locuri nebănuite ar putea intra… Şi iar s-a dus romantismul.

Ar cam trebui să mă resemnez cu gândul că latura mea delicată, sentimentală, plină de emoţii, de dulcegării ar trebui să nu se reflecte în gesturi ca cele descrise mai sus.

Şi ar înţeleg că mi-s romantică doar pentru că îmi plac dovezile sincere de iubire, cele neînsoţite de cuvinte şi declaraţii siropoase, momentele în care el îmi vorbeşte doar din priviri, pentru că ador să-mi simt sufletul mistuit de dorul lui, să îmi golesc complet mintea de gândurile cotidiene şi să mă abandonez complet în braţele lui puternice dar fine, pentru că mă înfior doar cînd îmi amintesc de primul lui sărut, de prima trecere a mâinilor lui peste corpul meu.

Sunt o romantică hilară.