Mă gândeam zilele acestea și vorbeam cu cineva despre asta ( cred că cu mama, și îi ziceam ce idee bună de a scrie pe blog ) că prefer durerile spirituale în locul celor fizice.

Sincer vă spun că nu suport să mă simt rău, să tușesc ca un măgar, să mă doară spatele, capul ( migrenele mele sunt groaznice, am avut meningită când am fost mică ), să am vânătăi, na, ați înțeles ideea. Pur și simplu îmi displace să am o stare de sănătate proastă, pentru că îmi piere tot cheful și nu sunt la înălțime, chiar îmi afectează comportamentul, performanța.

De-asta spuneam că mai bine îndur răni emoționale, care într-adevăr sunt dureroase, recunosc, decât din cele fizice. Am trecut prin destule până acum, probabil că voi mai trece, mă simt capabilă să afirm asemenea lucruri. Numai că e ceva ce nu pot avea niciodată, dar zic și io ca tot omu 😀 Poate o să ziceți că cine știe ce ”superioară” mă cred, dar vă asigur că orice îmi atinge corpul și mă face să sufăr, îmi schimbă modul de a fi mai mult decât ceva sentimental – pentru că sentimentalul îl pot ascunde, îl pot uita o vreme, în fine, pot jongla cu ce vreau să arăt. Dar fizic ? Bine că nu sunt o văitătoare, în rest … pacoste pe capul omului. ( bine, acuma nu vă gândiți că la orice atingere sau ceva, urlu ca din gură de șarpe, dar ca idee generală )

E posibil să fiu o găină fricoasă, ori o ”răsfățată”, dar așa simt eu, zău! Poate greșesc și odată o să ajung la concluzia că mai bine mă biciuiește cineva de 1000 de ori pe spate, decât să trec printr-o cutare stare psihică/sufletească. Who knows ? Deocamdată … să se consemneze ce am scris aici!