“Drama/Horror/Mistery”. Aşa este categorisit filmul pe IMDB. Dramă, pentru că ai făcut imprudenţa de a-l vedea, horror, pentru că aşa se poate chema existenţa unui astfel de film şi mister pentru că nu ştii de ce dracului nu l-ai scos din DVD mai devreme de terminarea sa.
Filmul deapănă povestea unei aşezări pierdute care, de ani de zile, îşi păstrează un număr constant de locuitori, 436. Un reprezentant al autorităţilor vine să realizeze un nou recensământ şi dă peste o întreagă nebunie. Secretul pare a fi simplu: un nou locuitor, un nou mort. În poveste apare şi un doctor nebun, trepanaţii, schimbarea personalităţii, totul departe de a fi legat logic, departe de a avea până şi cea mai mică susţinere nu reală, căci asta este imposibil, ci ficţională.
Nu cred că pot spune ceva bun despre această realizare a lui Michelle Maxwell MacLaren. Nu are nerv, nu convinge, intriga este uneori aberantă, actorii joacă prost şi doar decorurile mai salvează dintr-un film pe care-l consider născut mort. Poate americanilor le place ideea, dar cum prin Europa noi mai mergem şi la şcoală şi ne dezvoltăm şi alte gusturi decât alea pentru hamburgeri, eşecul ce ni se derulează prin faţa ochilor este unul de proporţii.
Cumva, şi sfârşitul pare clar, deşi se poate spune că beneficiază de o mică doză de neaşteptat care ar trebui să mai salveze din amarul dezastrului cinematografic la care am asistat. Însă o singură floare nu are cum să aducă primăvara şi probabil că nici un buchet întreb nu mai reuşea să scoată ceva uman din varza de idei şi stupiditate de care ne ciocnim în “Population 436″.
Sincer, am vrut să fiu înţelegător cu o idee care, spun sincer, este bună. Dar nu pot. Aşa că uitaţi-vă la film doar dacă vreţi să aveţi de ce mă înjura.
