• Home
  • R.Dobroi | blog web 2.0

Încă o bucățică

Să vă povestesc ceva despre mine. 🙂

Am, să zicem, un defect. Pentru mine nu este, însă ceilalți, uneori, așa îl percep, pentru că nu îl înțeleg.
Deoarece pun multă pasiune în lucrurile sau oamenii care-mi plac, uneori tind să duc acest lucru la extrem și să fac ORICE pentru o cauză, pentru ceva în ce cred, pentru un om, pentru niște copii, pentru o organizație, pentru chiar niște străini, pentru o obligație etc.
Mă neglijez pe mine ca să fac tot ce-mi stă în putință să iasă totul bine, să ajut cum pot, să nu las de izbeliște ceva și tot așa …

Așa că nu doar că mă neglijez, dar ajung să mă sacrific. Acesta e ultimul stadiu al devotamentului meu pentru orice sau oricine, poate chiar stadiul de delir și orbire pentru că dacă intru în ceva, nu mai ies de-acolo decât învingătoare ( ceva de genul ) sau măcar împăcată că am făcut tot ce se putea. Posibil că sunt prea altruistă, nu știu.

Și de-aici … oamenii mă judecă. Nimeni nu-mi înțelege nebunia, dedicația, scopul, motivul, toată lumea interpretează cum vrea și dă un verdict. Un verdict care mă rănește de multe ori, pentru că tot ce se întâmplă e atât de în interiorul meu, încât poate că nu reușesc să transmit suficient de bine esența și mă comport inexplicabil, văzut din exterior. Poate ar fi mai bine să mă lase în pace să fac în continuare totul în stilul meu, haotic, bolnav, neînțeles, fără să pună întrebări, doar să accepte. Am obosit să explic ..

N-aș vrea să se interpreteze că-mi plâng de milă sau ceva. Este un fapt acela că asta este firea mea, așa a fost întotdeauna, încă de mic copil. N-o să mă schimb, indiferent cine și ce mi-ar zice. Noblețea ce mă caracterizează este mai presus de orice meschinătate, ignoranță, nepăsare ori judecată greșită. Aș muri cu drag pentru oricare, orice sau oricine menționat mai sus sub formă abstractă. Pentru că așa sunt eu, iar ăsta nu e un lucru trist, ca să nu ziceți că sună macabru și blogul meu se transformă într-un loc horror. 🙂 ) Mie mi se pare ceva frumos și ceva ce nu aș regreta niciodată. Și nimic din ce am făcut cu drag, cu pasiune, cu promisiune, cu prietenie, cu entuziasm, nu regret, chit că lumea nu înțelege.

Gata. Am vrut doar să știți asta despre mine, astăzi.

Prefer durerile spirituale în locul celor fizice

Mă gândeam zilele acestea și vorbeam cu cineva despre asta ( cred că cu mama, și îi ziceam ce idee bună de a scrie pe blog ) că prefer durerile spirituale în locul celor fizice.

Sincer vă spun că nu suport să mă simt rău, să tușesc ca un măgar, să mă doară spatele, capul ( migrenele mele sunt groaznice, am avut meningită când am fost mică ), să am vânătăi, na, ați înțeles ideea. Pur și simplu îmi displace să am o stare de sănătate proastă, pentru că îmi piere tot cheful și nu sunt la înălțime, chiar îmi afectează comportamentul, performanța.

De-asta spuneam că mai bine îndur răni emoționale, care într-adevăr sunt dureroase, recunosc, decât din cele fizice. Am trecut prin destule până acum, probabil că voi mai trece, mă simt capabilă să afirm asemenea lucruri. Numai că e ceva ce nu pot avea niciodată, dar zic și io ca tot omu 😀 Poate o să ziceți că cine știe ce ”superioară” mă cred, dar vă asigur că orice îmi atinge corpul și mă face să sufăr, îmi schimbă modul de a fi mai mult decât ceva sentimental – pentru că sentimentalul îl pot ascunde, îl pot uita o vreme, în fine, pot jongla cu ce vreau să arăt. Dar fizic ? Bine că nu sunt o văitătoare, în rest … pacoste pe capul omului. ( bine, acuma nu vă gândiți că la orice atingere sau ceva, urlu ca din gură de șarpe, dar ca idee generală )

E posibil să fiu o găină fricoasă, ori o ”răsfățată”, dar așa simt eu, zău! Poate greșesc și odată o să ajung la concluzia că mai bine mă biciuiește cineva de 1000 de ori pe spate, decât să trec printr-o cutare stare psihică/sufletească. Who knows ? Deocamdată … să se consemneze ce am scris aici!

Mult și prost

Domne, nu-mi place vorba lungă.

Urmăresc multe, hm, mulți oameni care vorbesc. Unii vorbesc bine, coerent, chiar spun lucruri. Alții aberează. Ei bine, de cei care prostesc oamenii vreau să mă leg puțin. Nu că aș reuși în vreun fel să influențez asta, căci dacă ești născut să dai din gură, nu prea te poți opri. Dar vreau și eu să-mi exprim oful. 😛

Pe mine mă obosesc astfel de oameni, cu diverse mesaje. Aceia care vor să-ți dezvăluie chestii, să-ți prezinte REȚETA SUCCESULUI, CUM SĂ SLĂBEȘTI, CUM SĂ CUCEREȘTI PERSOANA DE SEX OPUS, CUM SĂ AI 100 000 EURO ÎNTR-UN AN etc. etc. și de fapt trebuie să treci prin multe ”etape” ale răbdării ca să afli … ceva ce poate știai deja. D

ar oamenii aceștia ”cuceresc” prin felul în care meșteresc cuvintele, prin mreje ademenitoare, plasate din când în când pentru a se asigura că cei curioși sunt interesați. Nu îi admir, dar nici nu îi învinovățesc – așa sunt ei făcuți. Vorbesc fără un rost adevărat, creează fantezii și iluzii, dar nu duc la un rezultat real.

Lucrurile cele mai bune sunt cele gratis, parcă era o vorbă. Cum poți să aplici aceeași rețetă de ”slăbit rapid” pentru toată lumea, când fiecare om e diferit în felul lui ? Cum poți să îi arăți cum să cucerească, dacă stilul oamenilor e personalizat ? Și să ceri și bani pentru asta ?

Uitați … eu sunt o fată destul de simplă, cu un creieraș care merge, zic eu, și cu suflet mare, căreia îi plac lucrurile spuse scurt și la obiect. Dacă mi se mai întâmplă și mie să dau cu vorba-n baltă ? Desigur, mai ales atunci când povestesc, o iau rău de tot pe câmpii, indiferent că e vorba de ceva ce am făcut grozav sau despre sentimentele mele.

Dar nu se întâmplă asta când se pune problema de a-i învăța pe alții ceva, de a le explica un anume lucru și așa mai departe. Sunt și rațională și spirituală, dar în ambele cazuri îmi plac lucrurile spuse sau explicate direct și determinat. Nu prin sute de mii de moduri să fie întoarse, să farmece, să zică tra la la și tri li li și nu zic nimic de fapt. Dar acești oameni care fac asta prin meseria lor, sunt apreciați și admirați și chiar plătiți de cei mai săraci cu duhul, ca să zic așa. Cumva oamenilor le place să li se insereze iluzii în creier.

Cred în schimbare și în influențarea pozitivă a oamenilor, dar numai de la om la om, pas cu pas. Nu în mulțime … căci e mult mai greu și îți trebuie un plan foarte bine pus la punct pentru a îndeplini un asemenea obiectiv ( spre exemplu pentru sfaturi de ”cum să fii fericit și împăcat cu tine” bla bla, îți deschizi un cabinet de psiholog sau terapeut și faci ședințe personalizate cu oamenii, nu e nevoie să predici vorbe goale care nu înseamnă nimic ). Poate că mă înșel, cine știe. Dar încă n-am dat peste oameni care să abereze și pe care să-i găsesc fascinanți în același timp. Ci doar de persoane care prezintă și fac lucruri concrete, palpabile. Dacă n-ați înțeles nimic din ce-am scris, să știți că nici eu.

Vreau să vă povestesc ce-am visat azi noapte.

Mă rog, partea interesantă pentru voi. 🙂 ) Deși nu știu cât de mult vă interesează, așa m-a apucat pe mine să scriu și exact asta voi face.

Deci … Se făcea că eram cu sora mea într-un loc straniu, un fel de ștrand amenajat într-un peisaj de munte. Culmea că apa era ”termală”. Era ceva lume, dar nu cine știe ce mare aglomerație. Și eu vroiam să sar în apă – eu, cea care nu știe să înoate – și soră-mii îi era cam frică. Eu nu pricepeam de ce, adică ea știe să înoate, eu nu, eu vroiam să sar, ea nu. A făcut muncă de convingere și un tip din liceul în care am fost eu, cu care n-am avut absolut nicio legătură, doar îl știam din vedere .. și până la urmă am decis să mergem pe podul care traversa râul din peisajul montan și să ne aruncăm de-acolo.

Tipul a plonjat înaintea noastră și era foarte entuziasmat. Nu mai țin minte dacă am apucat să sar și eu sau nu, însă la un moment dat au venit niște roiuri de ceva păsări-insecte. Când s-au apropiat … am observat că erau pești zburători. Mi-am dat seama că e ceva suprafantastic și cum nu ne făceau nimic rău, nici nu m-am speriat, și am încercat chiar să-i și ating.

Na acuma să descriu senzația .. iar e dificil. Peștii n-aveau chiar aripi, sau poate aveau, dar erau așa de subțiri și băteau prea tare încât nu se zăreau. Dar ce aveau peștii era un fel de vârtej-vortex de aer în jurul lor, care îi înconjura transparent. Oricum ei erau cam străvezii. Așa că atunci când am încercat să ating unul, am simțit ca un fel de vânt puternic trecându-mi printre degete. Oamenii ceilalți stăteau și se uitau, însă deșteapta de mine a văzut că peștii zburători erau cam agitați. Zburau puțin într-o parte, iar se întorceau și tot așa, până când m-am gândit că au nevoie de ajutor și indică o direcție. Și am avut dreptate, astfel că eu cu sora mea am și pornit pe calea arătată. Nimeni n-a mai venit cu noi.

Și ….

S-a terminat visul. 🙂 ))))) Pe bune, mi-a fost o ciudă groaznică. Cine știe ce regat urma să salvez sau ce dorințe puteam să-mi îndeplinesc

Despre feedback

M-am gândit să discutăm astăzi puțin despre, titlul e concludent, feedback. 🙂 În română nu se traduce poate, cum ar trebui, așa că îl voi folosi în engleză în continuare. În caz că vă este necunoscut termenul, feedback sau mai bine zis a da feedback înseamnă a evalua ceva, a da un răspuns de ”cum ți s-a părut, ce ar trebui îmbunătățit etc.” la obiectul, persoana în cauză. Printr-un feedback mereu se urmărește o corectare sau o sugestie de ameliorare a ceva.

Înainte nu eram obișnuită cu așa ceva ( înainte să intru în AIESEC, adică ), ceream păreri, dar lumea nu prea era serioasă când venea vorba de așa ceva. Ascultam opiniile diferite și criticile ( nu criticile constructive, criticile pur și simplu, comentariile chiar răutăcioase ), dar nu simțeam că îmbunătățesc ceva la propriu. Așa că de un timp mă tot întâlnesc cu acest individ căruia, pesemne, i-am picat dragă, feedback-ul, și am învățat chiar să mă evaluez, câteodată, și pe mine, în comparație – cum eram atunci, cum sunt acum.

Feedback-ul e important pentru că, venind din partea persoanelor potrivite și capabile să-l dea, în cunoștință de cauză, te poate ajuta foarte mult ”data viitoare”. Un simplu exemplu: mergi la un interviu și na, din păcate, nu faci lucrurile cum trebuie, nu te angajează, nu te plac din cine știe ce motive. Un feedback din partea intervievatorului de ce nu a mers, ce a fost ok și ce trebuie făcut mai bine, poate fi un bun start pentru proxima ocazie. Problema se pune, însă, în 2 puncte, ca la rădăcinile ecuației de gradul 2: SĂ DAI FEEDBACK și CUM DAI FEEDBACK. Pe rând. 🙂

Mulți oameni nici nu dau și nici nu cer feedback după o prezentare, după o lucrare, după orice. De cerut, eh, să zicem că omul nu e obișnuit. Însă esențial este ca cel care TREBUIE să dea, să fie conștient că e util și necesar și să-l ofere ca la carte. Nu putem să tăcem toată viața și să mergem pe aceeași linie, fără să încercăm să devenim mai buni și să ne dezvoltăm.

Iar oamenii din jur ne pot ajuta foarte mult pe partea asta. Tot aici intră și egoismul nostru, că uneori nu vrem să dăm feedback, ca respectivii să rămână ”proști” ( am văzut de-astea ) și tot noi să fim ăia deștepți. Asta e o atitudine greșită, căci ar trebui să gândim la un nivel mult mai larg și nu doar concentrat pe persoana noastră. Creștem, de altfel, împreună, în felul acesta!

Și ajung la punctul ”cum”. ”Ești prost, nu-mi placi” nu e feedback. ”Ai făcut totul perfect, nu am ce să-ți reproșez” nu e feedback. ( există cazuri rare când se întâmplă asta, e drept, dar nu vorbim aici despre ele ) Feedback-ul scoate în evidență punctele în regulă pe care le-ai avut și ce nu trebuia să faci, dându-ți sugestii, eventual, pentru viitor.

Cu calm și dacă se poate, drag, fără răutate. Feedback nu înseamnă critică, deși ar trebui să fim în stare și să acceptăm criticile, nu doar să le ascultăm. O altă aptitudine pe care o sesizez aici e mularea feedback-ului și selectarea a ceea ce credem că într-adevăr merită lucrat la noi. Deși dat la cald, feedback-ul trebuie gândit și analizat la rece. 🙂

Știu, e greu să ne obișnuim cu faptul că, wow, miracol!, nu suntem perfecți și că unele aspecte pot fi îmbunătățite, că mai avem de lucrat. Nu e o rușine, e ceva firesc și e bine să fim deschiși cu privire la asta. Nu trebuie nici să judecăm oamenii care ne dau acest feedback, chit că-l cerem sau că nu-l cerem ( deși atunci când îl cerem, implicit sunt gata să ascultăm opinia celuilalt ).

Mereu am avut sesiuni de feedback la sfârșitul proiectelor în care am fost implicată sau mi s-au ”reclamat” diverse chiar și pe parcursul lor și sincer vă spun, nu facem decât să învățăm din greșeli. Mai ales când suntem neexperimentați, un prim pas pentru dezvoltare e să cerem acest feedback cu lucrurile pe care le facem. Și ultimul argument este acela că, în subiectivismul nostru inevitabil, nu putem vedea toate fețele cubului. Astfel că o a doua sau a treia opinie ne poate deschide ochii. Rețineți că feedback nu înseamnă schimbare, ( să ne schimbăm pe noi înșine, de exemplu, după cum zic alții ) ci îmbunătățire.

Pentru că am menționat că este o discuție, aș vrea să vă întreb ce credeți despre feedback și dacă îl folosiți, adică la modul … îl cereți sau îl dați, de ce da, de ce nu și alte considerații. 🙂 Feel free!

Orașul trandafiriu

Pentru destinația din week-end vă promisesem un loc special … mna, poate că unii din voi l-ați mai văzut prin filme ( Indiana Jones ) sau ați auzit că e una din cele 7 NOI minuni ale lumii. Este vorba despre splendidul oraș Petra.

Petra este un sit arheologic în mare parte sculptat în stâncă de mâna omului, în frumoasa și arida Iordania. Nu știu ce făceau oamenii prin secolul 6 Î.Hr, dar mi-aș dori ca asemenea frumuseți să fie realizate și în zilele noastre … însă nu din oțel și beton, pentru că nu pot admira asemenea monotonii.

Petra este lucrat cu multă finețe și migălozitate, încât, repet, mă surprind oamenii ce trăiau acum mii de ani pe Pământ. În orice caz, Petra a suferit în timp și cutremure și abandonuri, respectiv jafuri, dar a fost redescoperit de către un elvețian în 1812. Este, conform BBC, unul din cele 40 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte să mori.

Istoria e neclară în ceea ce privește concret originile Petrei și mai ales a numelui său. Vechi popoare sunt menționate ca având un aport la acest loc deosebit, însă, cum nu mă pricep, nu vă pot spune mai multe. Nici despre arhitectură nu mă pronunț, pentru că nu cunosc, aș fi ipocrită dacă m-aș apuca să înșir lucruri despre care nu știu. Puteți însă citi aici mai multe și în detaliu. Tot ce pot eu să fac este să vă arăt … Minunați-vă!

Mie îmi place limpezimea

Să vă ”spui” ce îmi displace mie cel mai mult în lumea aista. 🙂 Incertitudinile. Bineînțeles că nu mă refer la cele care se preocupă de mistere de genul ”de ce m-am născut, ce se află după moarte, ce rol are cealaltă parte de 80% din creierul nostru” și alte cele, nu, nu. Sunt anumite lucruri care dacă sunt neclare, mă paralizează psihic și emoțional. Să vă explic. 🙂 )

Mie îmi place limpezimea, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Să-mi fie spus DIRECT ce și cum, nu să mi se dea să interpretez eu în ce fel vreau. Pentru că mintea mea face atâtea conexiuni că nici nu vă puteți imagina. Mă gândesc și sucesc în fel și chip lucrurile alea care nu-mi sunt limpezi.

Degeaba, desigur, pentru că neavând un răspuns clar, rămân cu … incertitudinea. Nu-mi plac mesajele subliminale, destinate mie, că poate eu sunt mai toantă așa, și nu mă prind!!!! Alteori mă prind, dar mă întreb dacă e bine că m-am prins sau dacă trebuia să mă prind de ceva anume … Uneori nici nu știu dacă-mi sunt destinate mie mesajele și-atunci să vedeți proces de judecată la mansardă … Ce să mai, tortură!

Problema este că îmi plac subtilitățile și ironiile, chiar și eu le folosesc … din plin, dar când nu sunt însoțite și de câteva declarații / afirmații concrete … mă blochez, pur și simplu. Programul meu dă eroare și cu virgulă. 🙂 ) Sunt ca Mario ce nu poate să sară peste un oarecare obstacol și se-nvârtește neputincios în jocul lui colorat. Ca să fac o comparație și mai sugestivă, aș spune că mă simt ca și când aș păși pe un teren minat cu incertitudini. Mi-e pur și simplu frică să fac vreun pas, ca nu cumva să fiu spulberată în mii de bucăți. Așa că stau locului. Mereu stau locului până se schimbă peisajul.

Cam asta e păsul meu cel mai mare – că nu știu unele lucruri și că uneori nu pot să le aflu pentru că nu depinde de mine. Alteori sunt prea orgolioasă ca să le aflu, deci tot din vina mea! Nu sunt culmea ? Ziceți și voi. Și majoritatea … adică nu, pardon! Toate au legătură cu dileme nerezolvate cu oamenii din viața mea, foști sau prezenți, că așa supersonică, să am și din viitor, nu prea sunt.

Numai când văd pe cineva pe stradă, numai când îmi AMINTESC pur și simplu de cineva, cineva pentru care păstrez goluri, fix golurile-mi trec prin minte. Cu o grămadă de ”de ce-uri” îndeosebi. Și cu mulți de ”nu înțeleg”. Și asta mă consumă enorm.

Încerc să mă debarasez de orice fel de interpretare, dar NU POT ! 🙁 Roata morii se-nvârtește, țac, țac, țac … la mine-n cap! Mă macină îngrozitor de mult, nici nu știți. Poate să fie doar și un aspect al vieții mele, unul singur, dar căruia dacă îi acord importanță … să fie ca și când ar reprezenta TOT, toată preocuparea și toată atenția mea. Așa că dacă vreți să-mi faceți rău, nu vă dați peste cap căutând peștele din Marea Moartă. Vă zic eu: oferiți-mi incertitudini.

Nici eu nu pricep cum pot să trăiesc cu atâtea în creier, zău. Cred că de-aia am capul așa de mare.

Despre nimic

Astăzi m-am ambiționat să scriu despre nimic ! De fapt, ce să scriu, domne, să fabulez ! Uite-așa, pentru că am chef de nimic !

Nimicul, deși pare … nimic, la prima vedere, sincer, în capul meu, e foarte greu de imaginat. Cum să-ți imaginezi ceva ce nu prea există ? ( ca și prea-ul ăsta de-aici, e de nimic ) Uneori când stau singură, în liniște, și chibzuiesc, încerc să mă gândesc la nimic. Complicat, complicat …

Alteori, trec 5 minute și abia atunci îmi dau seama că nimic a fost în mintea mea, că a fost goală, că timp de 5 minute nu mi-a adiat nimic printre văile creierului. Nu e puțin bizar ? Să conștientizezi, oarecum, nimicul ?

Evident că nu ( prea ) putem asocia nimicul cu … nimic. O culoare ? Unii s-ar gândi la negru, dar negru este deja ceva, deci nu. Incolor ? Poate, dar dacă ar avea caracteristica de ”incolor”, înseamnă că există, nu-i așa ? De fapt, cu orice am pune în corespondență nimicul, l-am materializa, așa că … iar nu-i bine.

Și totuși, vorbim despre nimic și îl folosim des aproape zi de zi. E greu de închipuit că e … și nu e, nu-i așa ? Pare simplu, pare … nimic, dar mie-mi lasă impresia a ceva complex. Dacă și din nimic am făcut ceva complex … dați-vă seama cum sunt eu în viață.

Așadar, iată, mi-am îndeplinit ambiția ! Am scris despre nimic ! Doar nu vă așteptați la nimic altceva, nu ?

Out of the box

Mă amuzam în seara asta gândindu-mă la lucrurile periculoase, nesocotite, făcute dintr-o zvâcnire nu a rațiunii, ci a … nebuniei, poate. De ce mă amuzam, nu știu, cred că deoarece găsesc două situații și două tipuri de oameni în ele: cei care le-ncearcă mai mereu, sunt un fel de ”stil de viață” al lor … și persoanele care încearcă o dată, iese prost și apoi jură că nu vor mai experimenta X niciodată. 🙂 ) Bine, fiind miscellaneous, eu-s între … să zicem că există, deci, și a treia categorie de oameni, cea moderată, dar deschisă spre provocări.

Cunoașteți întrebările acelea de genul ”care e cea mai mare nebunie făcută vreodată în viața ta ?”. Deseori n-am prea știut să răspund la asta, stau prost cu memoria spontană ( adică să-mi amintesc pe loc o situație specifică pe care am trăit-o ). Mă rog, acum îmi aduc aminte o grămadă, dar lasă … nu vă mai povestesc din astea. 🙂 ) Voi aveți un răspuns pentru această întrebare ?

De ce facem ”nebunii” ? Din punctul meu de vedere, există mai multe motive. Ca să evadăm, ca să încercăm ceva nou, ca să ne crească adrenalina etc. Nu-s de-acord cu ”să-mi trăiesc viața”. Poți să-ți trăiești viața făcând și nebunii, dar nebuniile nu sunt un motiv ca să-ți trăiești viața – got it ?

Nu sunt de-acord nici cu motivul ”ca să fiu cool”. Eh păi dacă faci nebunii fără ”să-ți vină” să le faci, nu prea ai cum să te bucuri de ele la intensitate maximă și deseori ies prost, tocmai de-asta. Iar criteriul ”cool” este unul atât de … superficial ..

De ce nu facem ”nebunii” ? Din prostia noastră, de cele mai multe ori. Ne e frică îngrozitor de mult de risc. ”Oare ce se întâmplă dacă … ?” Dar oare dacă nu se întâmplă și miraculos, ne simțim grozav ? Sincer, n-am nimic împotriva cântăririi situației înainte, folosirea rațiunii, evaluarea riscurilor majore.

Chiar să ne aruncăm acum în orice vârtej … iar nu-i bine. Dar poate … zic și eu, poatee .. ar trebui să nu mai analizăm atât de mult ( să analizăm, deci, dar nu prea mult ). Riscuri vom găsi mereu, greu reușim să avem certitudini în viața asta. Mie de multe ori mi s-a întâmplat să fiu în mari dubii înaintea ”furtunii”, dar și de alte ori nu am ezitat nicio clipă când mi s-a năzărit ceva în căpățână ( sau altora ). Rezultatele n-au fost întotdeauna fabuloase, dar s-au consemnat acolo ca ”amuzament, de luat aminte, extrem de curios, de repetat etc.”

Consider că e bine să mai facem nebunii din când în când. Lucruri ieșite din comun, ceva ce alții închiși la minte ar eticheta drept ”ciudat”, să ne testăm niște limite, să ne jucăm cu noi. Ce sens are o viață fadă, fără de nimic ? Ca o linie dreaptă într-un grafic. Neinteresantă. Ca și când am mânca o mâncare fără sare, fără condimente, fără îndulcitori, fără nimic, doar mâncare. Monoton. Ieșiți din cutie !!!!

De când au ajuns complimentele așa învechite ?

Mă tot întrebam … de când au ajuns complimentele așa învechite ? Nu mai poți să-i spui omului ceva, că se gândește ”oare ce interes are ?” Faci o apreciere simplă, însă nu e suficient, chiar și eu am ajuns să întreb deseori ce e în spatele acelor cuvinte frumoase ( de multe ori … nimic ).

Eu sunt sinceră când fac complimente și niciodată nu le ofer așa, pe gratis și tuturor. Dacă îmi place x, vreau să se știe. La fel ca și în cazul întrebărilor, dacă cineva m-ar observa într-o interacțiune cu un om, chiar și total necunoscut, nu mă abțin absolut deloc, dar deloc deloc, ați înțeles ? să-i spun ce cercei faini are, ce pantofi, ce păr, ce orice consider că arată bine și îmi place. Pur și simplu. Cine nu mă cunoaște ar putea crede că urmăresc ceva anume, însă eu sunt doar sinceră.

Ridic mingea la problema adevăratelor complimente, mai ales către femei și bărbați, că aici mi se pare că există o bubă purulentă. Dacă un tip îi spune uneia că e frumoasă … la ce se gândește dumneaei ? Că el vrea să se culce cu ea. Întrebarea mea este: mai există bărbați sinceri care să facă aprecieri fără să încerce să obțină, prin intermediul trucurilor ieftine de asemenea gen, o partidă intensă ? Și femeia … cum să creadă că bărbatul respectiv e onest dacă îi spune că e frumoasă sau că îi place cât de elegantă e sau mai știu eu ce ? Cum credeți voi că se poate dovedi sinceritatea complimentelor dezinteresate ? Am mintea-n pioneze azi, dar se-nțelege ce vreau să spun, da ?

Înainte într-adevăr se cumpăra și luna de pe cer pentru a aduce stele în ochii alesei sau era doar o poveste pentru naive, așa ca mine ? Nimeni, niciodată, n-a fost sincer cu vreo vorbă bună, frumoasă, caldă, spusă pentru că e simțită în acel moment ? Dacă îmi spune vreun tip că sunt simpatică sau drăguță sau deșteaptă și povestesc asta altcuiva, evident, reacția este ”aha, te vrea în patul lui”. Evident că-mi crapă obrazul de rușine … dar DACĂ nu e așa ?

Pe cealaltă parte, urăsc complimentele false. Cele spuse doar pentru a obține un favor. Și le detest mai ales atunci când vin din partea persoanelor care îmi cer ceva și cred că dacă îmi admiră părul ondulat o să câștige ceva în plus, uneori chiar pe lângă ce promis că fac ( sunt prea bună ). Nu am nevoie să fiu lăudată, pe bune sau nu, ca să fiu ”motivată” să ajut pe cineva sau să mă implic, să organizez ceva … orice. Eu mă complimentez pe mine în fiecare zi și îmi e foarte bine așa. Apropo de asta, voi vă autocomplimentați ?