Mă tot întrebam … de când au ajuns complimentele așa învechite ? Nu mai poți să-i spui omului ceva, că se gândește ”oare ce interes are ?” Faci o apreciere simplă, însă nu e suficient, chiar și eu am ajuns să întreb deseori ce e în spatele acelor cuvinte frumoase ( de multe ori … nimic ).

Eu sunt sinceră când fac complimente și niciodată nu le ofer așa, pe gratis și tuturor. Dacă îmi place x, vreau să se știe. La fel ca și în cazul întrebărilor, dacă cineva m-ar observa într-o interacțiune cu un om, chiar și total necunoscut, nu mă abțin absolut deloc, dar deloc deloc, ați înțeles ? să-i spun ce cercei faini are, ce pantofi, ce păr, ce orice consider că arată bine și îmi place. Pur și simplu. Cine nu mă cunoaște ar putea crede că urmăresc ceva anume, însă eu sunt doar sinceră.

Ridic mingea la problema adevăratelor complimente, mai ales către femei și bărbați, că aici mi se pare că există o bubă purulentă. Dacă un tip îi spune uneia că e frumoasă … la ce se gândește dumneaei ? Că el vrea să se culce cu ea. Întrebarea mea este: mai există bărbați sinceri care să facă aprecieri fără să încerce să obțină, prin intermediul trucurilor ieftine de asemenea gen, o partidă intensă ? Și femeia … cum să creadă că bărbatul respectiv e onest dacă îi spune că e frumoasă sau că îi place cât de elegantă e sau mai știu eu ce ? Cum credeți voi că se poate dovedi sinceritatea complimentelor dezinteresate ? Am mintea-n pioneze azi, dar se-nțelege ce vreau să spun, da ?

Înainte într-adevăr se cumpăra și luna de pe cer pentru a aduce stele în ochii alesei sau era doar o poveste pentru naive, așa ca mine ? Nimeni, niciodată, n-a fost sincer cu vreo vorbă bună, frumoasă, caldă, spusă pentru că e simțită în acel moment ? Dacă îmi spune vreun tip că sunt simpatică sau drăguță sau deșteaptă și povestesc asta altcuiva, evident, reacția este ”aha, te vrea în patul lui”. Evident că-mi crapă obrazul de rușine … dar DACĂ nu e așa ?

Pe cealaltă parte, urăsc complimentele false. Cele spuse doar pentru a obține un favor. Și le detest mai ales atunci când vin din partea persoanelor care îmi cer ceva și cred că dacă îmi admiră părul ondulat o să câștige ceva în plus, uneori chiar pe lângă ce promis că fac ( sunt prea bună ). Nu am nevoie să fiu lăudată, pe bune sau nu, ca să fiu ”motivată” să ajut pe cineva sau să mă implic, să organizez ceva … orice. Eu mă complimentez pe mine în fiecare zi și îmi e foarte bine așa. Apropo de asta, voi vă autocomplimentați ?

Cu toate că sunt de părere că e mai bine să-i vezi unui om calitățile prima dată, defectele nu pot fi ceva de ignorat. Afirm calități, deoarece eu continui să mă orientez spre partea bună a unei persoane, să nu mă concentrez atât de mult pe cea rea, eventual pe asta încerc să o îndrept, dacă îmi stă în putință. Iar apoi defectele se pot altera pe parcurs, pot dispărea, sau se observă după o perioadă mai lungă de timp, în urma unor situații neașteptate sau mai știu eu ce. Bun.

Câți dintre noi știm cu adevărat să ne recunoaștem defectele ? Câți încercăm să le pozitivăm ? 🙂 Aici mă refer mai mult la cele care fac rău oamenilor din jurul nostru, adică le conștientizăm, am vrea să le schimbăm, dar parcă e prea greu, voința lipsește etc. Așa că acest mic exercițiu de defectizare o să-l încep eu, din fericire mă cunosc destul de bine și pot vorbi cu ușurință despre persoana mea, atunci când vreau, evident.

V-am înnebunit într-o vreme cu sintagma ”aproape perfectă”. Cred că v-ați dat seama că era o glumă, nu mă consider deloc ”aproape perfectă”, ca tot omul, am și eu defectele mele. Asta înseamnă că nu sunt nici un înger căzut pe Pământ, dar nici un diavol mic evadat din Iad. Nu pot să neg, totuși, că uneori sunt rea, sau hai să fiu mai drăguță, răutăcioasă.

Cu toată toleranța mea cu tot … se mai întâmplă să îmi bat joc de proști, de pițipoance, cocălari, fițoși ș.a.m.d. Niciodată, însă, de cei cu dizabilități sau bătuți de soartă, ca să fie clar. E corect că nu mă uit la mine când îi critic pe mai sus amintiții, asta pentru că n-am nevoie, știu și eu cum sunt, doar că dacă e moment de criticat, nu mai poate fi simultan și unul introspectiv, că nu mă interesează.

La răutate, extind egoismul. Da, oricât mi-ar plăcea să împart cu ceilalți, există momente în care nu vreau să-i dau / spun x lui y pentru că eu cred că nu merită, dat fiind că și-a făcut-o cu mâna lui și aș pica pur și simplu de fraieră dacă l-aș ajuta. O să vă explic odată mai pe îndelete partea asta. Unii consideră că sunt egoistă, eu nu, dar am încadrat-o la defecte ca să fiu corectă, dacă în viziunea multora apar așa, trebuie să precizez și aspectul acesta.

Sunt de-acord că aroganța e un defect destul de bine înfipt în mine, cred că mă ajută și nasul în treaba asta, ca să fiu puțin ștrengară. 😀 Sunt mândră de mine și încerc să o ascund, ca să nu zică lumea că fac pe deșteapta, dar proștii / neștiutorii mereu au impresia că sunt arogantă, indiferent dacă folosesc un ton blând sau docil. Admit că de cele mai multe ori nu se înșală, aleg să fiu trufașă dacă așa am chef. Ridic câte o sprânceană, vorbesc și mă uit cu dispreț … deh, fioroasă, ce să mai. 😛 Nu am o explicație pentru comportamentul acesta. Vine, cred, și în funcție de situație.

Sunt o leneșă, dezordonată și prost organizatoare a timpului meu. Când am obligații de îndeplinit, mereu le prioritizez și le termin la timp, deși numai eu știu cu ce sacrificii, știind că trebuie să fiu mai impunătoare cu orarul meu. Lucrez din greu la asta, slabe rezultate până acum, unul din cele mai enervante lucruri care derivă din defectul acesta e că întârziu sau ajung la fix fix fix, deși îmi propun să fiu mai devreme în locul respectiv.

Leneșă, pentru că nu vreți să știți cum arată camera mea în timpul săptămânii, e haos peste tot. Da, domne, fată și cu camera întoarsă pe dos. Din nou intră motivul ( penibil ): timpul sau lipsa poftei. Cred că mama ar avea ceva de zis aici, însă truth to be told, niciodată nu m-am lăudat cu o cameră exemplară. Totuși, în week-end e frumos, fac lună și bec. 😀

Faptul că mai sunt încăpățânată și nu ascult doar pentru că eu cred că am dreptate nu reprezintă tocmai un defect, pentru că în 98% din cazuri se dovedește că într-adevăr așa e cum zic eu, mi se iartă toate și se fac plecăciuni în fața mea. Pentru excepții, îmi recunosc greșeala.

Hmmm … ce-ar mai fi ? Cred că nu știu să trag suficient de mult de oameni sau de împăcări, relații etc. Spre exemplu, cunosc persoane din alte orașe ale țării, dar nu prea păstrez legătura cu niciunul, poate doar așa, din an în Paști, deși ne promitem marea cu sarea când ne vedem. Iar dacă cineva alege să se îndepărteze de mine din știu eu ce motive, fac imensa greșeală că nu îl / o întreb de ce, dacă nu e voit provocată de mine această ”ruptură”. Consider că dacă nu îl interesează, n-are decât să rămână cu impresii greșite, deși, paradoxal, urăsc să fiu înțeleasă greșit.

În mare, cred că acestea sunt defectele mele morale. Dacă cineva care mă cunoaște cu adevărat vrea să mai adauge ceva, e binevenit.

Încă nu închei, vă mai spun ceva. Ca să fiți martori la o schimbare a mea la care am muncit din greu, vă mărturisesc că înainte eram foarte temperamentală, mă enervam repede, ridicam tonul, dădeam cu pumnul în masă. Și acum sunt temperamentală, dar altcumva. Nu mai urlu la oameni ca o disperată proastă, că nu are efect și nici nu le place, eventual răspund scurt și acid înapoi, dar atât și numai dacă e cazul. Altfel, prefer să folosesc ironia și să rămân, pe cât posibil, calmă. Așa că pentru cei care cred că defectele nu se pot modifica … înseamnă că n-au încercat destul.

Super, am încheiat și cu defectele, huh. Reamintesc faptul că pentru unele lucrez și încerc să schimb situația, sau cel puțin să o îmbunătățesc. Nu vă întreb ce defecte aveți voi, poate nu doriți să vă expuneți așa ca mine, dar măcar gândiți-vă la ele, chiar dacă prima oară nu găsiți ceva semnificativ, faceți săpături, ceva, ceva tot există.

O zicea Einstein, sper să nu mă înșel. Normal că are dreptate și asta e ceva ce am încurajat oamenii să facă încă de hăt, când nici nu știam că CINEVA chiar a citat așa ceva. Am și fost mereu cea care și-a făcut curaj să întrebe când nu știa. Mie nu îmi e rușine să întreb, n-am de gând să mor cu răspunsul neaflat sau cu nelămuriri, dacă am posibilitatea să le cer.

De ce să-mi fie târșă să pun o întrebare, că doar nu omor pe nimeni ? 🙂 Multora le e frică sau se tem de cine știe ce, însă mie mi se pare că pentru cunoaștere, e esențial să pui întrebări. Ție sau altora. Prin ”ție” mă refer la introspecție. Să te întrebi ce vrei cu adevărat, dacă vrei ceva, să afli ce e important pentru tine, care e sentimentul tău despre x, ce crezi despre y, cât îți dorești z și așa mai departe. Iar prin ”altora” se poate include profesorul de mate, până la ginecolog despre probleme intime.

Da, întrebările nasc alte întrebări și așa mai departe, dar nu e mai bine să ai acoperită o mică parte din tot, decât să n-ai nimic, deci să plutești în ignoranță ? 🙂 Întreb și eu.

Dacă cineva ar sta să mă observe într-o conversație, ( îmi place să cred că de obicei joc rolul observatorului ideal, pentru că mă pot autoanaliza, habar n-am câți și ajung la concluzia mea ) ar remarca faptul că eu pun foarte multe întrebări. Uneori pentru că mă simt nesigură și poate nu vreau să zic ceva despre mine, așa că întreb în continuare, inventez întrebări, fac scurte comentarii.

Alteori pentru că doresc să știu toate detaliile din toate punctele de vedere ale subiectului cu pricina: ”S-a întâmplat x și eu mă simt y.” Avocatul Anca vine atunci și întreabă: ”Bine, bine, dar cum se simte z ? Ce părere are z despre situația x ? Ce părere ai tu despre părerea lui z ? Cum poți schimba senzația y ?” etc. Înțelegeți ? Prin întrebările mele vreau totodată să-i dau șansa omului respectiv să-și pună și el la rândul lui niște sonde acolo înăuntru, mai ales dacă nu e obișnuit să o facă. Există mii metode pentru a genera întrebări.

De asemenea, vreau să subliniez și că nu contează ce întrebări se pun atunci când se dorește o informație. Nicio întrebare nu e irosită și vă spun poziția mea în ceea ce privește acest aspect. Dat fiind că oameni sunt atât de diferiți ( mulțumim, maimuța cheie de la care a pornit evoluția sau creator extraterestru ori ba ), și umpluturile creierelor noastre sunt la fel de diferite.

Unele mai consistente, altele mai vagi, na, deci diverse și foarte puțin asemănătoare. Prin urmare, întrebări la fel de variate. Așa că ce ție ți se pare banal și nu consideri că mai e necesar a întreba, pentru un altul înseamnă umplerea unui gol. Eu nu râd când cineva pune o întrebare mai ciudată sau ”prea simplă”. Eu sunt mulțumită dacă răspunsul meu sau al altcuiva îi elimină norul ăla de ceață din cap. Nu toți ”prindem” la fel de repede, fiecare are mecanismul lui, ritmul propriu de asimilare și depozitare.

Așa că nu stați în cumpănă când aveți ocazia să întrebați. Curaj. Cel care se va feri de răspuns se va face de râs în fața celorlalți, nu aveți voi de pierdut din pricina aceasta. Nu contează ”timpul”, ci să nu rămâneți cu lacune. Asta e părerea mea. 🙂

Mi-am cam încheiat scurta pledoarie … întrebări ?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu prețuiesc somnul de dimineață. Așa, cam ca pe ochii din cap. Și se întâmplă să am, bată-mă norocul, într-o zi, seminar de la ora 8. Cruzime totală. Atunci o rog pe mama să mă trezească la 6:30, pentru că sunt slabe șansele să mă deștept doar cu ceasul. Și ce să vezi … purtam un tricou cu ”Citizen Act”, ăla ce l-am primit la conferință, în dimineața cu pricina.

Și din străfundul celor mai dulci vise ale mele … aud chemarea … străbunii mele mame: ”Citizen, citizen, trezirea”. Eu … wtf. ”Hai, sus, Citizen!” Deschid ochii, îmi dau seama că pe mine mă strigă, eu purtând tricoul cu Citizen Act, și mă întorc, ofticată, pe partea cealaltă. Dar mama nu se oprește aici. Are placa ”Citizen, scularea!” și nu terminăăă. Până la urmă, din îmbufnată, devin amuzată și decid să mă ridic din așternuturile calde, deh, trebuie trezit cetățeanul, nu ? 🙂 ) La asta mi-a zburat gândul aproape imediat, la un fel de ”Deșteaptă-te, române” … ”Trezirea, cetățene, și la muncă!” tunat de mama, bineînțeles.

Cred că o să-mi fie tare greu să mă obișnuiesc la serviciu, în stilul ăsta. Noroc cu studenția că n-am program fix, iuppiiii iei 😀 ! Dup-aia … glâc, glâc, nodurile-n gât. Io nici nu-s în stare să mănânc nimic dimineața, sau cel puțin nu acasă – cum ajung la școală, pac sanvișul sau mărul . La voi cum e dimineața, hm ?

Plâng greu sau nu plâng deloc. (Aseară a fost o excepţie. Mi-au şiroit pe obraji lacrimi nervoase, furioase, arzătoare. De regulă tind să pornesc furtuni în ochii-mi doar atunci când nu vreau să mai sparg ceva sau să mă cert cu cineva.) Şi totuşi sunt o sentimentală incurabilă, o romantică demodată astfel că nu doar o dată mi s-a întâmplat să pufnesc în râs conştientizând penibilul situaţiilor în care mă trezeam făcând sau gândindu-mă la gesturi şi cuvinte siropoase.

În esenţă rămân însă o romatică, aşa cum sunt actriţele din filmele presărate cu prea multe dulcegării. Iar în virtutea sentimentalismului şi romantismului meu mă trezesc visând cu ochii deschişi sau punând la punct scene demne de Sleepless in Seattle, Love actually sau Sweet November.

Adesea, obosită după o zi lungă de cursuri şi mai nou după 9 ore de muncă, obişnuiesc să conduc în viteză spre casă unde îmi organizez mica mea oază de răsfăţ şi relaxare. Mă încălzeşte şi mă face mai visătoare şi mai molatecă simplul gând că mă voi scălda în cada plină cu apă fierbinte şi mormane de spumă. Şi ca o adevărată romantic woman, îmi înşirui pe marginea căzii toate lumânările şi lumânăricile găsite prin casă.

Şi la lumina văpăii lor îmi scald trupul în apa aceea caldă ce îmi dă senzaţia de îmbrăţişare afectuoasă, senzuală. Mă amuz observînd jocul umbrelor pe faianţa băii şi îndepărtându-mi uşor spuna de pe vârful nasului. Şi apoi mă văd forţată să aprind şi lumina căci în toiul spumuielii şi a bălăcelii, apa ce sare în mai toate părţile stnge lumânările şi mă lasă în beznă. Iar ca orbetele nu prea pot să mă spăl şi mă aleg şi cu ceva vânătăi.

Am avut şi tentative de cine romantice, cu masa aranjată ca la Le Train Bleu, cu faţă de masă purpurie, tacamuri si pahare scânteind de curăţenie şi nelipsita lumânare de pe centru. Şi toate astea scăldate în bezna camerei de hotel. Dar ca o adevărată prostuţă, imediat după sosirea lui şi aprinderea flăcării, toate eforturile mele de a părea serioasă şi un soi de femme fatale novice se năruiau căci mă apuca râsul şi pe gură îmi ieşea răsuflata replică : ”Nu te speria, nu a murit nimeni..încă” 😀

Vedeţi voi…Sunt romantică dar nu mă pricep să dovedesc asta sau dacă încep bine pe parcurs tot cad în bufonerie. Aşa se face că doar visez să fac dragoste pe un pat presărat cu petale de trandafir…şi vreau să rămână vis căci sigur mi-ar părea tare rău să ştiu că au fost smotocite atâtea flori doar ca să mă tăvălesc eu prin ele. Le-aş puteas înlocui totuşi cu confetti sau cu bani…

Dar şi aici apar alte inconveniente. 1. Nu suport să simt că am chestii lipicioase pe corp. 2. Nu o să am vreodată atâţia bani încât să îmi permit să fac sex printre ei. 3. Au microbi chestiile astea şi eu am o fobie faţă de tot ceea ce înseamnă mizerie aşa că după primul orgasm aş da fuguţa la baie unde după ce mă săpunesc bine şi mă frec cu piatra ponce mi-aş aplica şi o dezinfecţie completă cu alcool sanitar.

Şi mai îmi derulez ocazional în minte scene de dragoste pe un colţ de plajă pustie, cu sărutări pasionale şi mângîieri tandre ale trupurilor scăldate parţial de valurile mării…cu nisip prea rece faţă de pielea noastră prea încălzită… şi nisipul ăla cine ştie prin ce locuri nebănuite ar putea intra… Şi iar s-a dus romantismul.

Ar cam trebui să mă resemnez cu gândul că latura mea delicată, sentimentală, plină de emoţii, de dulcegării ar trebui să nu se reflecte în gesturi ca cele descrise mai sus.

Şi ar înţeleg că mi-s romantică doar pentru că îmi plac dovezile sincere de iubire, cele neînsoţite de cuvinte şi declaraţii siropoase, momentele în care el îmi vorbeşte doar din priviri, pentru că ador să-mi simt sufletul mistuit de dorul lui, să îmi golesc complet mintea de gândurile cotidiene şi să mă abandonez complet în braţele lui puternice dar fine, pentru că mă înfior doar cînd îmi amintesc de primul lui sărut, de prima trecere a mâinilor lui peste corpul meu.

Sunt o romantică hilară.

În ultimul timp am avut parte de o serie de discuţii şi replici care mi-au rămas întipărite în minte deşi atunci, pe moment, m-am arătat oarecum indiferentă sau deloc impresionată. Acum mai bine de o lună am comentat undeva pe un blog şi spuneam că de regulă cei care rămân prea mult singuri, visând la iubire şi fericire în cuplu, fără să vrea să mişte măcar un deget în sensul schimbării situaţiei în care se află sunt cei prea orbi, focusaţi către găsirea lui Făt-Frumos sau a Ilenei Cosînzeana, care nu vor să renunţe la ochelarii de cal ce îi împiedică poate să privească alături, acolo unde se poate afla ceea ce caută cu atâta dor.

De fapt, textul exact era: “Cei care sunt singuri sunt ori prea orbi ori prea fricoşi. Nu pot sau nu vor să vadă că e posibil ca iubirea să fie/să treaca pe alături pentru că ei nu deschid bine ochii sau le e teamă să-şi deschidă inima gândindu-se la riscul unei posibile dezamăgiri.”

Şi , fără să mă aştept, mi-am atras o judecată din partea cuiva drag, care mai mult sau mai puţin mascat mi-a spus că nu a fost frumos ce am spus, că am dat dovadă de ipocrizie pentru că în urmă cu ceva timp spuneam că sunt foarte mândră şi împăcată cu statutul meu de single, iar imediat după ce m-a trăsnit Cupidon cu iubirea lui m-am întors la 180 de grade. Pentru că nu a fost nicicum cazul de ipocrizie am dat atunci nişte explicaţii, iar acum revin cu altele suplimentare dar care se concentrează exclusiv pe cazurile femeilor singure.

Am fost şi eu asaltată de semnalele de alarmă care tot le puneau în gardă pe femei spunându-le să caşte bine ochii şi să se gândească foarte bine la ceea ce au de făcut pentru că bărbaţii sunt tot mai puţini iar ele tot mai multe. Mi s-a spus de îngrozitor de multe ori că în perioada actuală reprezentantele sexului frumos trebuie să renunţe la alte preocupări şi să deprindă arta războiului pentru eliberarea de sub stigmatul de femeie singură şi pentru obţinerea unui loc în inima unui mascul.

Dacă stau însă şi mă gândesc mai bine toată teravura asta nu are la bază numărul mai mare de femei în raport cu numărul de bărbaţi. Cauza principală din punctul meu de vedere e aceea că domnii din ziua de astăzi nu mai sunt deloc domni, nu mai au nimic din cavalerismul, tandreţea, răbdarea, căldura pe care o aveau pe timpul cînd era bunica fată şi nici o femeie nu se temea că va rămâne singură.

Am început să renunţăm la statutul de pradă în favoarea celui de vânător pentru că cei care ar trebui să joace rolul de Casanova care stă la până gata gata să facă o nouă cucerire acum pocnesc din degete şi primesc zeci de variante din care pot alege ceea ce vor, cum vor şi cînd vor. Mi se pare că totul seamănă cu un cărd de gâşte în care e suficient ca gâscanul să dea de două ori din coadă pentru a fi asaltat de cel puţin 4-5 gâsculiţe excitate şi mai mult decât disponibile.

Azi dacă nu te culci cu el de la prima întâlnire e convins că eşti o dobitoacă ce habar n-are să-l facă să se termine sau că eşti prea mare bătaie de cap pentru o singură noapte de plăcere aşa că în doi timpi şi trei mişcări spune pas şi trece la următoarea. Iar dacă te culci totuşi cu el, tot n-ai nici o garanţie că mâine mai auzi de el. Oricum ai da-o tot de toanele lui depinzi.

Şi nici nu te mai poţi aştepta ca după o noapte în care v-aţi pierdut printre cearşafuri să adormiţi îmbrăţişaţi sau dimineaţa să te trezească sărutându-te şi spunîndu-ţi că eşti frumoasă chiar şi cînd eşti somnoroasă şi ai gura nespălată.

Bărbaţii timpurilor noastre nu mai ştiu sau nu mai vor să facă un compliment, în schimb aşteaptă să le spui tu cât mai des cât sunt de buni, de frumoşi, de inteligenţi, de deosebiţi, de perfecţi şi ce fericită eşti că ţi-a pus Domnul mâna în cap permitându-ţi să le faci un oral sau pur şi simplu să îi întâlneşti.

Nu mai aduc o floare, nu mai lansează o invitaţie la o simpla plimbare sau la o cafea, nu mai au răbdare şi interes să stea şi să-şi aleagă prada pe care o vor cu orice preţ aşa că aruncă piatra la nimereală şi de multe ori lovesc nu doar într-un loc, aşa că se trezesc cu desaga plină de domniţe picate în plasă.

Vorbele frumoase menite să te flateze, să te facă să îi adori, să îţi doreşti să fii cu dânşii, să îi apreciezi au lăsat loc glumelor de autobază, replicilor de ţăran prost, propunerilor directe. Iar bietele gâsculiţe zâmbesc suav şi delicat şi roşesc uşor gândindu-se că toate astea sunt lucruri normale pe care trebuie să le accepte ca să aibă alături un generator de testosteron.

Apăi, mă scuzaţi prostuţelor, dar dacă voi credeţi că asta meritaţi, asta primiţi. Chiar sunteţi atât de înspăimântate de ideea de singurătate, sau chiar atât de neputincioase sunteţi încât credeţi că fără un el lângă voi nu sunteţi în stare de nimic? Sau vă e atât de ruşine să spuneţi că nu aţi mai avut parte de sex de mai bine de 6 luni? Mare brânză! Mie nu mi-a fost niciodată greu sau ruşine să spun că mă simţeam bine fiind singură (şi probabil la fel ar fi dacă aş ajunge iar la statutul de single) sau că am fost virgină până la douăzeci-şi-ceva de ani.

Revenind la ceea ce spuneam iniţial, înţeleg foarte bine de ce multe femei sunt singure deşi nu sunt nici urâte, nici prostuţe, nici incapabile, nici frigide. E greu să poţi accepta toate scenele penibile din filmul ăsta prost ce înfăţişează societatea de azi, e dificil să accepţi compormisuri doar pentru a nu mai fi singură.

Dar ăsta nu e motiv să mergi mereu cu ochii închişi sau să te temi că sigur vei da peste unul care te va face praf şi pe tine şi pe orgoliul tău. E cea mai mare prostie să te porţi ca şi cum te-ai resemnat că nimeni nu se ridică la nivelul aşteptărilor şi nevoilor tale, că acel El la care visezi se află undeva la ani lumină distanţă sau că e prea bine ascuns ca tu să îl poţi găsi.

Ceea ce am învăţat eu e că atunci când nu te aştepţi, când pur şi simplu îşi trăieşti zilele urmându-ţi planurile, cînd speri şi nu te mai grăbeşti către a descoperi leacul pentru nevoile şi dorinţele tale arzătoare, atunci se întâmplă minunea. Deschide ochii, lasă frica deoparte, evită resemnarea şi înarmează-te cu răbdare.

Am spus-o în nenumărate rânduri şi am să o mai spun probabil încă un timp: sunt complexată şi cel mai grav e faptul că tind adesea să îmi fac probleme crezând că cei din jurul meu îmi sunt superiori. Şi tocmai din cauza asta mi s-a întâmplat nu doar o dată să-mi creez inutile şi flase complexe de inferioritate.

Şi la fel de multe, dacă nu şi mai numeroase, sunt acele cazuri în care i-am aşezat pe cei scoşi în cale-mi pe piedestale prea înalte pentru ei. Iar căderea ce a venit inevitabil după atenta analiză ce le-am aplicat-o cu ochii şi sufletul s-a dovedit a fi fatală, „bibelourile mele de porţelan” transformându-se în mici fărâme. Sigur unii dintre mâna de oameni care trec pe aici şi cu care am avut interacţiuni directe vor crede că le fac reproşuri mascate sau că îi blamez aici pentru că nu am avut sau nu am curajul să le spun în faţă ceea ce am de spus.

Greşit! Nu mai judec pe nimeni, nu mai reproşez, nu mai arunc cu piatra în cei care greşesc. În rândurile astea îmi asum vina pentru fiecare din dezamăgirile mele pentru că ştiu acum că dacă aş fi avut înţelepciunea de a nu exagera calităţile unora, ducându-le până la dimensiuni hiperbolice şi de a nu mă lăsa atât de marcată de primele impresii aş fi reuşit să mă scutesc de o groază de lovituri şi zgârieturi inutile.

M-am înşelat atunci când am crezut că profesoara din faţa mea, cea care putea recita Eminescu, Minulescu, Stănescu, Coşbuc, Macedonski ore în şir, cea care putea sta ore întregi să discute despre mitul lui Dionis, tragedia Laviniei, frământările lui Raskolnikov, cea căreia i se luminau ochii şi zâmbetul atunci când citea un rând bine scris şi cu idei frumos închegate, era un om unic, rar, perfect. După toate  cunoştinţele, după alura rece şi raţională, după simţul umorului fin, după discursurile cu mult peste nivelul celor de rang universitar deşi se petreceau într-o clasă de liceu, se ascundea un om suferind de singurătate, plin de frământări, un professor fără prea mult har care nu accepta să îi oferi o idee contradictorie faţă de ceea ce îţi predase anterior, un om care  a făcut greşeli enorme şi a dat cu piciorul carierei, respectului celor din jur şi chiar propriei vieţi. Cea care blama lipsa de sensibilitate, de bun simţ, de delicateţe şi-a uns mâinile cu sânge. Nebunia a fost o circumstanţă atenuantă, dar dezamăgirea mea şi a multora tot a rămas. Şi a mai rămas şi iubirea pentru lectură, indusă de ea.

Păcăleala următoare a fost cea legată de omul care a declanşat nevoia mea de schimbare. Omul pe care l-am crezut perfect: frumos, inteligent, amuzant, fermecător, arogant atât cât trebuie, sigur pe el, matur, direct, ambiţios. Şocul pe care l-am avut atunci când am descoperit că prinţul devine adesea broscoi a fost pe măsura fascinaţiei de la început. Nu m-a frapat faptul că mi-a fost dat să văd şi partea rea a lui cât m-a uimit să constat că în cineva ce părea atât de nobil zăceau multe frustrări, un orgoliu prea mare, răutate arhi-suficientă, nesimţire, complexe şi frustrări, un egoism exagerat. M-a durut să văd că cineva care dispreţuia minciuna şi prefăcătoria nu se dădea în lături de la a juca la dublu, de a încerca să pară exact ceea ce nu era. Şi mai mult decît orice am fost tristă să constat că cineva inteligent şi matur renunţa la oameni din motive puerile. Şi aici vinovata am fost eu pentru că nu am deschis ochii atât cât trebuia pentru a vedea lucrurile exact aşa cum sunt.

Mai apoi i-am coborât cu bunăvoie sau intenţionat de pe raftul de sus pe:

–          Cel care părea băiatul sensibil, spiritual, de o inteligenţă rară dar care era de-a dreptul incapabil să ofere şi să primească afecţiune şi care îşi masca laşitatea şi ignoranţa după cîteva cuvinte frumoase pe care le jongla ca un adevărat maestru manipulator.

–          Prietena perfectă, cea care asculta şi dădea sfaturi  excelente, care certa fiecare prostie şi mângăia fiecare lacrimă, cea care spunea vorbe de duh şi care părea să le ştie pe absolut toate şi mai apoi m-a culcat la pământ cu o plamă venită de niciunde şi a scuipat pe sentimentele mele aruncate-n praful drumului.

–          Profesorul ale cărui discursuri musteau de înţelepciune, înţelesuri profunde, pilde minunate dar care mai apoi a demonstrat că nu face doi bani ca om.

Dar astea sunt doar exemple din viata-mi, cazuri dublate de  mulţimea de alţi oameni care după talentul lor cu care minunează planeta nu sunt decît bieţi muritori plini de vicii ce le urăţesc chipurile şi sufletele sau oameni bântuiţi de efectele proastelor decizii luate la un moment dat, complexaţi şi frustraţi, laşi care aleg să-şi înece latura mai întunecată în alcool, ură atent mascată,  care îşi manageriază existenţa cu o infantilitate crasă, ascund trecutul murdar cu minciuni în loc să-şi asume vina şi să dorească îndreptarea, se vând pe nimic.

În ciuda a tot ceea ce am spus nu îi neg niciunuia meritele ce îi revin, nici nu contest valoarea superioară pe care o au, raportat la masa de mediocri ce îi înconjoară. Doar mă gândeam că parcă mi-ar fi plăcut să port nişte ochelari magici care să-mi fi deschis ochii mai bine. Aşa poate aş fi evitat certuri cumplite, replici tăioase, rupturi prea bruşte, sentimente şi orgolii terfelite.

Vouă vă cer iertare pentru că am fost prea oarbă şi nu am văzut că sunteţi doar oameni.

În ultimul timp a tot fost mare vâlvă cu tot felul de fenomene ieşite din comun, ce au mers de la penibila flacără violet, la deja expiratele vrăjitorii ale Mamei Omida şi ţaţei Catrina, poveşti cu vampiri, viaţă extraterestră şi multe multe altele. Cei care au mai tras cu ochiul peste rândurile scrise de-a lungul timpului pe blogul ăsta se întreabă probabil ce m-o fi apucat de încep să vorbesc despre asta. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar că mi-am dat seama că în multe din nimicurile astea cred şi eu, altele chiar mă pasionează. Aşa că-mi dau şi eu cu părerea, ca un veritabil pui de românaş, ce sunt.

Aşadar, eu, roaba lui Dumnezeu, mărturisesc în faţa tuturor, cred în vrăji, cununii legate şi deochi, blesteme când şi cum îmi convine. Tind să accept fenomene care sunt undeva mai presus de înţelegerea mea atunci când nu vreau să accept explicaţiile logice oferite de realitatea înconjurătoare, sau când nasul meu de femeie îmi spune că există cu siguranţă ceva mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.

Acum câteva zile mi s-a dat pentru prima oară în cărţi şi după ce am citit mai multe lucruri legate de tarot am început să nu mai privesc practica asta cu suspiciune, ba mai mult, încep să şi cred în ea, după cum cred şi în zodiac. Şi totuşi nu pot crede că există fantome, vârcolaci (deşi la partea cu fantomele am avut un moment în care am crezut.

Urmăresc cu sufletul la gură Stargate, Babylon 5, Sanctuary şi devorez cărţile şi filmele în care apar istorii despre lumi paralele, déjà-vu-uri, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, însă am dificultăţi în a crede în reîncarnare şi viaţă după moarte şi sunt de părere că numărul de bătăti ale inimii îmi sunt limitate pentru un singur trai de muritor. Deşi la bazele mele sunt filolog, şi pe deaspura mai sunt şi femeie şi visătoare, parcă tot mai mult îmi plac lucrurile pe care pot să le pipăi şi să urlu ESTE!, pentru care am argumente solide, verificabile.

Există totuşi şi ceva intangibil, în care cred cu tot sufletul. Miracolul iubirii. Cred în clipele nepreţuite când timpul pare să fi fost închis într-o îmbrăţişare, un sărut, o privire. Nu pun la îndoială faptul că timpul trece mai greu cînd aştept cu nerăbdare să văd ochii dragi mie şi să-mi simt nările gîdilate de parfumul atît de plăcut de care îmi e dor şi nici că trece mult mai repede atunci cînd mă impart în unşpe părţi ca să duc la bun sfîrşit toate câte îmi vin pe cap.

Şi vă mai spun şi că am fost una din acei gură cască ce s-au uitat cu ochii mari la “The Secret”, “The Butterfly effect”, “DaVinci’s Code” şi chiar am ajuns să fiu convinsă de faptul că un gând bun m-ar putea scoate din rahat şi mi-ar putea îndrepta norocul. Dar asta o credeam şi înainte când tot spuneam că destinul şi-l face omul cu mâna lui, dar făcutul ăsta nu înseamnă doar gând, ci reclamă neapărat mâneci suflecate şi fapte.

Iar peste toate astea cred în noroc, în răbdare şi în forţa superioară numită generic Dumnezeu, Allah, Iehova, ceaiuri binefăcătoare şi mai ales în oameni.

Mă joc cu bricheta cumpărată duminică în drum spre Iaşi şi îmi revine în minte imaginea lui stând în dreptul geamului şi expirând nestingherit şi voluptuos fumul ţigării al cărei gust mi-a rămas pe buze (după sărutul fugitiv înainte de a intra sub duş), în timp ce mă priveşte în felul acela care mă face să mă pierd. Probabil prima ţigară am fumat-o doar ca să păstrez savoarea gurii lui, încă puţin. Sunt o prostuţă. Zâmbesc fără jenă deşi ştiu că ai mei colegi se uită ciudat şi-şi spun că sunt o biată nebună. Spună ce-or vrea!

Aseară mi-a spus că nu îi e teamă de întrebările mele pentru că nu are ce să ascundă, îi e uşor să-mi ofere un răspuns la orice. Apoi a venit şi o replică ce m-a amuţit puţin. Mi-a spus că ştie că sunt sinceră cu el. E sigur de iubirea mea şi ştie că mereu îi voi răspunde la rându-mi la orice va vrea să ştie. Am rămas în tăcere, uimită de încrederea pe care mi-o acordă deşi sunt încă în mare parte un mister pentru dânsul.

Mă gândesc la faptul că sunt în viaţa mea o serie de fapte, întâmplări, lucruri despre care tind să nu vorbesc niciodată. Am preferat să le şterg din paginile cărţii mele pentru că mă dureau sau mă făceau să mă ruşinez prea tare. La timpul lor le-am trăit, mi le-am asumat, le-am făcutvinovăţii, le-am acceptat apoi le-am uitat, sau spun că le-am uitat deşi din când în când îşi mai iţesc capurile groteşti făcându-mă să mă îngreţoşez…de ele, de mine.

Nu puţini sunt cei care mi-au spus în nenumărate rânduri că ei nu-şi închipuie cum aş putea eu să fac ceva urât sau rău sau demn de ruşine. Mă subestimează, dragii de ei. Vorbeam la un moment dat cu un coleg şi amic despre faptul că el mă vede drept colega foarte de treabă, fata cuminţică, amabilă, zâmbitoare, gata să-l ajute cum poate, copilul exemplu, cea care nu e răutăcioasă şi nu face rău intenţionat. Şi , Dumnezeule cât se poate înşela. Iar asemeni lui şi alţii.

Am un butoi de ape tulburi în care înoată fapte şi cuvinte pe care mi le doresc din suflet netrăite şi nespuse. Iar capacul butoiului ăstuia îl pot scoate doar unii. E de dorit ca cel care îl deschide să fie tare, raţional, curajos şi înţelegător, bun ascultător şi priceput la mustrat, deschis şi gata ca după ce termină să mă certe să mă ia în braţe şi să-mi aşeze, călduros, un pupic pe frunte, spunându-mi că toţi greşim.

În cămăruţa asta unde e butoiul meu cu păcate, sentimente schimonosite, promisiuni nerespectate, furii nefondate, disperări bruleşti, nu intru niciodată pentru că aşa vreau. Deschid uşa şi păşesc înăuntru doar atunci când am găsit omul căruia trebuie să îi las şansa să mă cunoască exact aşa cum sunt, pentru ca altfel ar însemna să amăgesc, să disimulez, să mint.

Pentru că acum plutesc pe valurile unei ape liniştite şi curată mă pregătesc să-mi deschid cutia Pandorei. Doar că am să crap câte un pic capacul şi am să las fantomele, monştrii şi demonii din interior, să iasă treptat, ca nu cumva să îl sperii pe el. Ştiu că e curajos şi că mi-a promis că nu mai pleacă, dar vedeţi voi…. sunt unele lucruri mai greu de digerat si care trebuie luate cu inghiţituri mici. Nu vreau să-şi facă griji. Ce-a fost a fost şi nu se mai repetă, dar e nevoie să cunoască şi detaliile astea căci sunt parte din mine, iar acum eu îi aparţin lui.

Am avut o perioadă în care credeam că iubirea înseamnă doar să te sufoci numai gândindu-te la cel drag, să îţi doreşti să-i vezi mereu ochii şi zâmbetul luminos, să te mulţumeşti doar cu plimbări prelungite în care să stai agăţată de mâna lui, sărutări tandre, îmbrăţişări călduţe. Apoi am descoperit că iubirea înseamnă mai mult şi astfel am ajuns să nu mai cred în iubirile acelea platonice, fără dorinţă, patimă, atracţie greu de stăpânit.

Am înţeles că iubirea fără dorinţă, fără sex, e apă de ploaie, o amăgire, o joacă de copii în care cu siguranţă unul dintre cei doi se va supăra, îşi va lua jucăriile şi va pleca acasă. Şi tot atunci am înţeles că există şi situaţii în care dorinţa e mai mare decât iubirea, sau e atât de mare încât te poate amăgi că e iubire. Iar acestea le-am aflat de curând ca urmare a celor ce le-am încercat pe propria piele.

Acum puţin timp m-am oferit complet şi pentru prima dată unui el care mi-a atins trupul, mi-a mângâiat pielea şi a descoperit fiecare părticică din mine, din orice alt motiv numai din dragoste nu. I-am dat buzele şi săruturile mele, i-am dus drept ofrandă mâinile cu mângâierile-mi, trupul cu toată căldura-mi şi nevoia de a mă simţi vie, dorită.

Am vrut să-mi astâmpăr dorul şi arşiţa cu al său corp dar nu am făcut decât să mă pângăresc pe mine însămi şi să-mi otrăvesc sufletul, să-mi aţâţ şi mai tare dorul, să-mi iau o porţie triplă de amărală. Şi mai apoi, după ce a trecut sentimentul de orgoliu rănit şi de tristeţe, m-am simţit murdară. Simţeam că oricâte duşuri aş face, că oricât de multă apă ar şiroi pe mine nu ar reuşi să spele mizeria ce îmi lăsase urme pe trup.

Şi m-am înşelat din nou. M-am curăţat într-un final… M-au spălat atingerile celui care cred că mă iubeşte într-adevăr. Şi m-am simţit desfătată de fiecare atingere a lui, de fiecare sărut, de fiecare emoţie şi mângâiere uşoară ce îmi dădea fiori de plăcere şi-mi făcea pielea să se zburlească aşa cum se întâmplă atunci când te atinge o adiere răcoroasă. M-a dezinfectat cel al cărui parfum mi-l doresc impregnat în propria piele, cel de corpul căruia nu mă satur. Şi, în ciuda timidităţii mele, el a fost cel alături de care nu m-am simţit ruşinată nici de goliciunea trupurilor noastre, nici de scurtele momente ridicole datorate nepriceperii mele de începătoare.

Mai ieri simţeam ruşine pentru a spune toate astea şi consideram că nu e demn de sensibilitatea mea de femeie romantică să consider sexul un ingredient esenţial al iubirii, care ar trebui să fie în principal gândire la unison, planuri, vise şi dorinţe comune. Copilă prostuţă! Acum am început să văd că iubirile în care cei doi nu tânjesc unul după celălalt, nu adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi după ce au fost o singură fiinţă, şi nu se bucură şi înfioară când dau în aşternut peste trupul celuilalt, devin fade şi mototolesc orice sentiment, aruncându-l apoi la coşul de gunoi.

Aşa se face că azi eu îmi doresc o iubire mare, în care eu şi el să fim o fiinţă, cu un singur suflet. Vreau o iubire în care inimile noastre să se mângâie una pe alta când ne privim ochi în ochi, iar sufletele ni se îmbrăţişează odată cu îmbrăţişarea trupurilor noastre.

Iubirea mea trebuie să fie una în care să nu mai ştiu unde se termină trupul unuia şi începe al celuilalt, în care să-mi fie sete, foame, dor de el, să mă aprind doar când îşi trece uşor mâinile pe spatele meu sau când îi simt răsuflarea aproape, să ne ghicim gândurile numai din ritmul respiraţiei, să ne preocupe aceleaşi lucruri, să adormim sărutându-ne până ne dor buzele şi să ne visăm unul în braţele celuilalt în timp ce chiar dormim îmbrăţişaţi, să nu ne deranjeze căldura care ne-ar face să transpirăm de la apropierea prea strânsă.

Am greşit refuzând să cred că există dragoste fără sex, gând fara vis, suflet fără trup într-o iubire care se vrea completă, mare, puternică. Şi am greşit crezând că m-aş putea mulţumi cu jumătăţi de măsură, cu firmituri de viaţă, resturi sau imitaţii de orgasm, false impresii de fericire în doi. Dar tot păţitu-i învăţat şi orice lucru bun îl afli doar după ce îl încerci pe propia piele. Azi ştiu că pot avea măsura completă a tot ceea ce îmi doresc. Şi mai presus de atât aspir să-i ofer tot celui ce-mi dă tot.