În ultimul timp a tot fost mare vâlvă cu tot felul de fenomene ieşite din comun, ce au mers de la penibila flacără violet, la deja expiratele vrăjitorii ale Mamei Omida şi ţaţei Catrina, poveşti cu vampiri, viaţă extraterestră şi multe multe altele. Cei care au mai tras cu ochiul peste rândurile scrise de-a lungul timpului pe blogul ăsta se întreabă probabil ce m-o fi apucat de încep să vorbesc despre asta. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar că mi-am dat seama că în multe din nimicurile astea cred şi eu, altele chiar mă pasionează. Aşa că-mi dau şi eu cu părerea, ca un veritabil pui de românaş, ce sunt.

Aşadar, eu, roaba lui Dumnezeu, mărturisesc în faţa tuturor, cred în vrăji, cununii legate şi deochi, blesteme când şi cum îmi convine. Tind să accept fenomene care sunt undeva mai presus de înţelegerea mea atunci când nu vreau să accept explicaţiile logice oferite de realitatea înconjurătoare, sau când nasul meu de femeie îmi spune că există cu siguranţă ceva mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.

Acum câteva zile mi s-a dat pentru prima oară în cărţi şi după ce am citit mai multe lucruri legate de tarot am început să nu mai privesc practica asta cu suspiciune, ba mai mult, încep să şi cred în ea, după cum cred şi în zodiac. Şi totuşi nu pot crede că există fantome, vârcolaci (deşi la partea cu fantomele am avut un moment în care am crezut.

Urmăresc cu sufletul la gură Stargate, Babylon 5, Sanctuary şi devorez cărţile şi filmele în care apar istorii despre lumi paralele, déjà-vu-uri, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, însă am dificultăţi în a crede în reîncarnare şi viaţă după moarte şi sunt de părere că numărul de bătăti ale inimii îmi sunt limitate pentru un singur trai de muritor. Deşi la bazele mele sunt filolog, şi pe deaspura mai sunt şi femeie şi visătoare, parcă tot mai mult îmi plac lucrurile pe care pot să le pipăi şi să urlu ESTE!, pentru care am argumente solide, verificabile.

Există totuşi şi ceva intangibil, în care cred cu tot sufletul. Miracolul iubirii. Cred în clipele nepreţuite când timpul pare să fi fost închis într-o îmbrăţişare, un sărut, o privire. Nu pun la îndoială faptul că timpul trece mai greu cînd aştept cu nerăbdare să văd ochii dragi mie şi să-mi simt nările gîdilate de parfumul atît de plăcut de care îmi e dor şi nici că trece mult mai repede atunci cînd mă impart în unşpe părţi ca să duc la bun sfîrşit toate câte îmi vin pe cap.

Şi vă mai spun şi că am fost una din acei gură cască ce s-au uitat cu ochii mari la “The Secret”, “The Butterfly effect”, “DaVinci’s Code” şi chiar am ajuns să fiu convinsă de faptul că un gând bun m-ar putea scoate din rahat şi mi-ar putea îndrepta norocul. Dar asta o credeam şi înainte când tot spuneam că destinul şi-l face omul cu mâna lui, dar făcutul ăsta nu înseamnă doar gând, ci reclamă neapărat mâneci suflecate şi fapte.

Iar peste toate astea cred în noroc, în răbdare şi în forţa superioară numită generic Dumnezeu, Allah, Iehova, ceaiuri binefăcătoare şi mai ales în oameni.

Mă joc cu bricheta cumpărată duminică în drum spre Iaşi şi îmi revine în minte imaginea lui stând în dreptul geamului şi expirând nestingherit şi voluptuos fumul ţigării al cărei gust mi-a rămas pe buze (după sărutul fugitiv înainte de a intra sub duş), în timp ce mă priveşte în felul acela care mă face să mă pierd. Probabil prima ţigară am fumat-o doar ca să păstrez savoarea gurii lui, încă puţin. Sunt o prostuţă. Zâmbesc fără jenă deşi ştiu că ai mei colegi se uită ciudat şi-şi spun că sunt o biată nebună. Spună ce-or vrea!

Aseară mi-a spus că nu îi e teamă de întrebările mele pentru că nu are ce să ascundă, îi e uşor să-mi ofere un răspuns la orice. Apoi a venit şi o replică ce m-a amuţit puţin. Mi-a spus că ştie că sunt sinceră cu el. E sigur de iubirea mea şi ştie că mereu îi voi răspunde la rându-mi la orice va vrea să ştie. Am rămas în tăcere, uimită de încrederea pe care mi-o acordă deşi sunt încă în mare parte un mister pentru dânsul.

Mă gândesc la faptul că sunt în viaţa mea o serie de fapte, întâmplări, lucruri despre care tind să nu vorbesc niciodată. Am preferat să le şterg din paginile cărţii mele pentru că mă dureau sau mă făceau să mă ruşinez prea tare. La timpul lor le-am trăit, mi le-am asumat, le-am făcutvinovăţii, le-am acceptat apoi le-am uitat, sau spun că le-am uitat deşi din când în când îşi mai iţesc capurile groteşti făcându-mă să mă îngreţoşez…de ele, de mine.

Nu puţini sunt cei care mi-au spus în nenumărate rânduri că ei nu-şi închipuie cum aş putea eu să fac ceva urât sau rău sau demn de ruşine. Mă subestimează, dragii de ei. Vorbeam la un moment dat cu un coleg şi amic despre faptul că el mă vede drept colega foarte de treabă, fata cuminţică, amabilă, zâmbitoare, gata să-l ajute cum poate, copilul exemplu, cea care nu e răutăcioasă şi nu face rău intenţionat. Şi , Dumnezeule cât se poate înşela. Iar asemeni lui şi alţii.

Am un butoi de ape tulburi în care înoată fapte şi cuvinte pe care mi le doresc din suflet netrăite şi nespuse. Iar capacul butoiului ăstuia îl pot scoate doar unii. E de dorit ca cel care îl deschide să fie tare, raţional, curajos şi înţelegător, bun ascultător şi priceput la mustrat, deschis şi gata ca după ce termină să mă certe să mă ia în braţe şi să-mi aşeze, călduros, un pupic pe frunte, spunându-mi că toţi greşim.

În cămăruţa asta unde e butoiul meu cu păcate, sentimente schimonosite, promisiuni nerespectate, furii nefondate, disperări bruleşti, nu intru niciodată pentru că aşa vreau. Deschid uşa şi păşesc înăuntru doar atunci când am găsit omul căruia trebuie să îi las şansa să mă cunoască exact aşa cum sunt, pentru ca altfel ar însemna să amăgesc, să disimulez, să mint.

Pentru că acum plutesc pe valurile unei ape liniştite şi curată mă pregătesc să-mi deschid cutia Pandorei. Doar că am să crap câte un pic capacul şi am să las fantomele, monştrii şi demonii din interior, să iasă treptat, ca nu cumva să îl sperii pe el. Ştiu că e curajos şi că mi-a promis că nu mai pleacă, dar vedeţi voi…. sunt unele lucruri mai greu de digerat si care trebuie luate cu inghiţituri mici. Nu vreau să-şi facă griji. Ce-a fost a fost şi nu se mai repetă, dar e nevoie să cunoască şi detaliile astea căci sunt parte din mine, iar acum eu îi aparţin lui.

Am avut o perioadă în care credeam că iubirea înseamnă doar să te sufoci numai gândindu-te la cel drag, să îţi doreşti să-i vezi mereu ochii şi zâmbetul luminos, să te mulţumeşti doar cu plimbări prelungite în care să stai agăţată de mâna lui, sărutări tandre, îmbrăţişări călduţe. Apoi am descoperit că iubirea înseamnă mai mult şi astfel am ajuns să nu mai cred în iubirile acelea platonice, fără dorinţă, patimă, atracţie greu de stăpânit.

Am înţeles că iubirea fără dorinţă, fără sex, e apă de ploaie, o amăgire, o joacă de copii în care cu siguranţă unul dintre cei doi se va supăra, îşi va lua jucăriile şi va pleca acasă. Şi tot atunci am înţeles că există şi situaţii în care dorinţa e mai mare decât iubirea, sau e atât de mare încât te poate amăgi că e iubire. Iar acestea le-am aflat de curând ca urmare a celor ce le-am încercat pe propria piele.

Acum puţin timp m-am oferit complet şi pentru prima dată unui el care mi-a atins trupul, mi-a mângâiat pielea şi a descoperit fiecare părticică din mine, din orice alt motiv numai din dragoste nu. I-am dat buzele şi săruturile mele, i-am dus drept ofrandă mâinile cu mângâierile-mi, trupul cu toată căldura-mi şi nevoia de a mă simţi vie, dorită.

Am vrut să-mi astâmpăr dorul şi arşiţa cu al său corp dar nu am făcut decât să mă pângăresc pe mine însămi şi să-mi otrăvesc sufletul, să-mi aţâţ şi mai tare dorul, să-mi iau o porţie triplă de amărală. Şi mai apoi, după ce a trecut sentimentul de orgoliu rănit şi de tristeţe, m-am simţit murdară. Simţeam că oricâte duşuri aş face, că oricât de multă apă ar şiroi pe mine nu ar reuşi să spele mizeria ce îmi lăsase urme pe trup.

Şi m-am înşelat din nou. M-am curăţat într-un final… M-au spălat atingerile celui care cred că mă iubeşte într-adevăr. Şi m-am simţit desfătată de fiecare atingere a lui, de fiecare sărut, de fiecare emoţie şi mângâiere uşoară ce îmi dădea fiori de plăcere şi-mi făcea pielea să se zburlească aşa cum se întâmplă atunci când te atinge o adiere răcoroasă. M-a dezinfectat cel al cărui parfum mi-l doresc impregnat în propria piele, cel de corpul căruia nu mă satur. Şi, în ciuda timidităţii mele, el a fost cel alături de care nu m-am simţit ruşinată nici de goliciunea trupurilor noastre, nici de scurtele momente ridicole datorate nepriceperii mele de începătoare.

Mai ieri simţeam ruşine pentru a spune toate astea şi consideram că nu e demn de sensibilitatea mea de femeie romantică să consider sexul un ingredient esenţial al iubirii, care ar trebui să fie în principal gândire la unison, planuri, vise şi dorinţe comune. Copilă prostuţă! Acum am început să văd că iubirile în care cei doi nu tânjesc unul după celălalt, nu adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi după ce au fost o singură fiinţă, şi nu se bucură şi înfioară când dau în aşternut peste trupul celuilalt, devin fade şi mototolesc orice sentiment, aruncându-l apoi la coşul de gunoi.

Aşa se face că azi eu îmi doresc o iubire mare, în care eu şi el să fim o fiinţă, cu un singur suflet. Vreau o iubire în care inimile noastre să se mângâie una pe alta când ne privim ochi în ochi, iar sufletele ni se îmbrăţişează odată cu îmbrăţişarea trupurilor noastre.

Iubirea mea trebuie să fie una în care să nu mai ştiu unde se termină trupul unuia şi începe al celuilalt, în care să-mi fie sete, foame, dor de el, să mă aprind doar când îşi trece uşor mâinile pe spatele meu sau când îi simt răsuflarea aproape, să ne ghicim gândurile numai din ritmul respiraţiei, să ne preocupe aceleaşi lucruri, să adormim sărutându-ne până ne dor buzele şi să ne visăm unul în braţele celuilalt în timp ce chiar dormim îmbrăţişaţi, să nu ne deranjeze căldura care ne-ar face să transpirăm de la apropierea prea strânsă.

Am greşit refuzând să cred că există dragoste fără sex, gând fara vis, suflet fără trup într-o iubire care se vrea completă, mare, puternică. Şi am greşit crezând că m-aş putea mulţumi cu jumătăţi de măsură, cu firmituri de viaţă, resturi sau imitaţii de orgasm, false impresii de fericire în doi. Dar tot păţitu-i învăţat şi orice lucru bun îl afli doar după ce îl încerci pe propia piele. Azi ştiu că pot avea măsura completă a tot ceea ce îmi doresc. Şi mai presus de atât aspir să-i ofer tot celui ce-mi dă tot.

Aseară am preluat versul melodiei celor de la A-HA, „ I pray for stormy weather” sătulă fiind de căldura toropitoare de peste zi. Şi rugăciunea mi-a fost ascultată. Aproape de miezul nopţii Iaşul a fost surprins de o rafală puternică de vânt şi de ceva picuri de ploaie. Păcat că nu au venit şi trăsnetele. Şi pentru că a fost o noapte pe placul meu m-am întins frumos în dreptul geamului şi în timp ce adierile reci îmi mângâiau trupul, cu ochii închişi am început să zburd mental pr câmpiile Elizee ale amintirilor mele.

Şi prima dată mă opresc în sectorul celor ce le-am crezut iubiri. Le iau frumos între palme pe fiecare dintre ele şi le întorc când pe o parte, când pe cealaltă încercând să descopăr ce mi-a scăpat la momentul în care am fost faţă în faţă cu ele. Nu fac asta din regret sau orice părere de rău ci pentru că încerc să îmi fac rezerve noi pentru amorul nou, mare, prezent, pe care îl vreau definitiv şi neştirbit.

Mergând prin galeria numita generic “Past Loves” îmi apare un zâmbet uşor pe buze şi chicotesc oarecum mulţimită de mine căci constat că am lăsat relativ uşor în urmă toate acele iubiri în care sufletul mi-a fost însetat după celălalt dar trupurile nu ni s-au atins nicicând. Iar într-un colţ puţin mai întunecat şi ascuns ochilor vizitatorilor sunt aşezate cele în care atingerile pielii noastre au stat sub semnul dorinţei pure excluzând orice legătură sufletească, orice sentiment. Treptat se vor pierde şi acestea, sau poate va veni un cutremur care va dărâma ceva peste ele, sfărâmându-le.

Păşesc mai departe şi ajung în dreptul vitrinei de unde lipseşte exponatul. Doar două file relatează scurta istorie a acelei iubiri pentru un bărbat pe care nu-l întâlnisem încă. Rândurile îmi repovestesc despre cum îi vorbeam zilnic şi îi împărtăşeam cele mai intime şi ascunse gânduri, planuri, dorinţe, vise.

Ba chiar mă amuz văzând cum, pe atunci, construiam în detaliu clipa în care trebuia să ne întâlnim şi să ne desăvârşim iubirea. Din păcate pe drum el s-a răzgândit şi nu a mai ajuns la mine, alegând să-mi spună doar că a rătăcit drumul şi şi-a pierdut dorinţa de a mă mai întâlni. De aceea a devenit întâi o lacrimă rostogolită din ochii mei de un verde tulbure, apoi şiroindă pe obraz. Odată ajunsă pe buze s-a transformat în gust amar, pentru ca la prima gură de aer proaspăt trasă adânc în piept să se zvânte şi să dispară.

Fac un mic popas şi în sectorul copilăros şi simpatic al amorurilor de-o vară, de-o lună, de-o săptămână, o zi, o clipă. Nu vreau să mă dezic de ele, nici să le reneg, nici să le arunc în colţul uitării căci ele stau la baza modului în care iubesc acum.

Iar în final ajung la noul exponat. Şi sunt de-a dreptul fascinată de ceea ce văd şi conştientizez că am de descoperit atât de multe lucruri noi. Fac ochii mari şi în timp ce pupilele mi se dilată înţeleg că am în faţă ceea ce ar putea să fie Graalul meu căci îmi oferă răspunsuri la toate întrebările ce mă mistuie şi îmi dă înţelepciunea de a ordona fiecare lucru la locul său şi de a-i înţelege adevăratul sens.

Astfel am aflat că e imperios necesar să îmi fac propriul plan arhitectural dupa care să îmi aşez logic amorurile trecute în care sufletul mi-a tremurat de emoţie şi speranţă, unele dintre ele materializându-se, altele rămânând în stadiul de pură himeră. Iar din planul acesta ar trebui să nu lipsească ghena în care vor fi aruncate cele în care s-au petrecut arderi fără rost şi nici salonul regal în care să fie expusă doar piesa de rezistenţă, cea în care se speră până la cer iar răspunsul nu întârzie să apară.

Aceasta e iubirea rară de care nu am parte decât o singură dată în anii cât respir, cea în care sufletul meu şi al lui se recunosc iar trupurile ni se unifică în unul singur, în eternitate.

E târziu şi ochii mi se se închid. Voi reveni la următoarea furtună în expoziţia situată undeva între ventriculii si atriile inimii mele.

Aseară pe la orele 23 Şoptitoarea de servici a aterizat în hangarul de baştină după un lung drum de la Bucale cu escală prin Bacău şi Suceava. Lung drum bre, luung! Dar care a meritat cu vârf şi îndesat. Singurul regret e cel legat de faptul că nu am mai ajuns să îi văd ochişorii Panseluţei (Scumpa, îmi cer scuze că nu am mai ajuns să stăm şi noi de vorbă ca fetele. Promit să mă revanşez) . Special pentru asta am să mai fac cât de curând o nouă vizită în capitală.

Revenind… M-am întros cu bateriile încărcate la maximum şi gata să mă pun serios pe treabă. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că un week-end mi-ar putea schimba atât de tare starea de spirit, unele concepţii şi că aş putea învăţa atâtea lucruri complet noi.

Dacă e să mă gândesc mai bine astea două zile au fost un soi de honeymoon în miniatură: masă le restaurant (Carul cu Bere e de-a dreptul extraordinar. Şi am gustat şi eu bere aia nefiltrată atât de lăudată de Ocse. Bunicică, dar nu foarte pe gustul meu, aşadar rămân la apa plată 😀 ), văzut Robin Hood alături de my Superman, plimbări nocturne pe străzile oraşului, primit cadouri grozave, multă multă muuultă iubire.

Trecând la partea mai practică, mai puţin emoţională, am participat pentru prima dată în vieţişoara mea de 23 de ani la un concurs dedicat domeniului IT. A fost grozav să văd atâţia oameni chiar pasionaţi de tot ceea ce înseamnă calculatoare distrându-se în timp ce făceau o treabă destul de migăloasă. Dat fiind că totul era nou pentru mine, am fost numai ochi pe toată perioada în care toţi cei 5 overclockeri profesionişti şi-au pregătit şi testat platformele, am mai tras cu ochişorul şi pe la componentele expuse pe in sală şi m-am amuzat copios văzându-i pe participanţi răcorindu-se cu băuturi cu gheaţă carbonică, dar centrul meu de interes a fost câştigătorul competiţiei GOOC dedicată presei (Congrats, love! I knew you were the best). Oamenii ăştia m-au făcut să regret că nu am ales şi eu domeniul IT în locul marketingului. Mai multe detalii găsiţi voi pe site-urile de specialitate.

Acum să mă scuzaţi, dar am de pregătit un metric şi un fence pentru examenul lui Munti. Săptămână uşoară, simpaticilor!

Abordez un subiect care mi se pare foarte important legat de interactiunea cu alti semeni. Subiectul asta se bazeaza pe finalitatea oricarei activitati umane. Desi “life is a journey, not a destination” suntem totusi predispusi a cauta finalitatea in orice facem.

Subiectul este perseverenta si prin asta spun ca incerc sa pornesc de fiecare data la drum cu asumptia ca persoana cu care interactionez nu isi va face treaba cand trebuie si cum trebuie (poate fi un client, un furnizor, un agent al unui magazin de unde cumpar ceva, un prieten, etc).

Stiu ca in mod normal fiecare isi face partea lui, la timp si in parametri optimi, dar in viata reala cred ca asta nu se intampla. Asta poate pentru ca traim intr-o lume aglomerata, unde fiecare are multe pe lista de facut, poate pentru ca traim intr-o societate mai putin evoluata sau educata, unde nu primeaza profesionalismul, etc. Motivele sunt mai putin importante.

Pornind de la asumptia ca nimeni nu isi face treaba cum trebuie (desi nu e mereu adevarata) pot sa imi dau seama ca totul depinde de mine. Daca cineva mi-a spus ca face ceva la un termen dat, daca nu se respecta termenul incerc sa aflu care e motivul. Sun de atatea ori cat e nevoie sa realizez ce mi-am propus (a fost o situatie in care trebuia sa dau de un “mester” pentru mobilier la comanda si nu imi raspundea la telefon. Am sunat de vreo 9-10 ori in 2 zile, pana am dat de el).

Multi oameni nu fac asta si apoi se plang de faptul ca X nu a facut ce trebuia, ca Y a promis degeaba, ca uite ce viata grea am si nimenui nu ii pasa, aruncand intotdeauna responsabilitatea asupra altcuiva.

Sigur, e foarte usor sa faci asta, si X chiar ar trebui sa isi faca partea lui, dar cel mai important e pana la urma rezultatul. Si mai e adevarat ca perseverenta poate fi obositoare, dar mi se pare singura cale.

Si rezultatul poate fi influentat de mine in mai toate situatiile. Nu controlat, nu neaparat decis, dar cu siguranta influentat.

Evident, internetul e o sursa uriasa de informatie utila, care altfel ar fi fost inaccesibila pentru multa lume.

Reversul medaliei este insa ca exista prea multa informatie inutila si, mai ales, contradictorie. O data cu aparitia blogurilor, siteurilor personale, conturilor de facebook si twitter, etc, oricine devine o sursa de informatie, indiferent de educatie, IQ sau experienta.

Asta se intampla si in trecut dar prin viu grai, fara o dovada palpabila ramasa dupa impartasirea informatiei (barfa pe banca in parc, zvonuri auzite la o bere sau cel mult pareri impartasite la telefon). Aici apare si diferenta, mai ales pentru generatiile celor de peste 20 de ani sa zicem, care nu au crescut de mici cu acces la internet.

Suntem obisnuiti sa consideram mai formala, mai oficiala, comunicarea scrisa. Asa am invatat de mici la scoala, primul contact cu informatia scrisa fiind manualele. A continuat cu ziarele si revistele. Mai toata informatia scrisa si tiparita era scrisa de oameni a caror profesie era, in special, scrisul si care, mai ales la inceput, erau avizati in a publica o anumita informatie.

Acum informatia publica este mult mai inselatoare. Din cauza faptului ca mintea e facuta sa considere informatia scrisa ca fiind mai adevarata si mai formala decat cea verbala, apare dilema secolului: dintre atatea articole despre un subiect anume, care este adevarat? Aici intra inclusiv site-urile de stiri care publica imediat o informatie, chiar cu riscul de a fi falsa, cu disclaimer-ul – “surse”

Pe fiecare subiect dezbatut online exista foarte multe pareri. Si mai ales, exista foarte multi oameni care pretind a fi mai experti intr-un domeniu decat sunt de fapt, totul sub anonimatul internetului si sub protectia unui site care arata bine.

Deocamdata mintea umana nu pare pregatita pentru un asalt atat de mare de informatii contradictorii si riscul cel mai mare este cel in care credem prima sursa de informatie gasita pe un subiect dat.

Citesc zilele astea cartea Three Cups of Tea care e povestea unui american plecat in Pakistan pentru a escalada K2. Pe scurt, nu reuseste, aproape moare la coborare, dar e salvat de localnicii unui sat izolat din munti din Baltistan (o regiune nordica din Pakistan), . Pentru ca ii place foarte mult acolo si vede faptul ca nu au parte de nici o educatie se hotaraste sa le construiasca o scoala. Pana la urma isi face o fundatie, strange bani, si construieste mai multe.

Cartea e controversata, se zice ca autorul a deformat mult adevarul, dar eu preiau de aici o idee: aprecierea de catre vestici (a se citi aici oameni din civilizatii bogate) a unui stil de viata mult mai simplu, in detrimentul stilului capitalist, materialist, etc.

Nu neg ca o viata intr-un sat izolat din munti, intr-o zona total rupta de restul lumii, isi are avantajele ei, chiar importante. In primul rand ritmul de viata, mult mai calm si mai putin haotic, generator de stres, de care ne lovim aici in lumea “dezvoltata”. Acolo oamenii au mai mult timp pentru familie, petrec majoritatea timpului intr-o comunitate stransa, mananca mai sanatos, au parte de exercitiu fizic, etc.

In schimb sunt de parere ca cei care emit astfel de aprecieri o fac de la adapostul confortului de la ei de acasa.

Majoritatea celor care au contact cu viata simpla, o fac pentru o durata limitata de timp: o saptamana, o luna, 1 an. In tot timpul asta, oricat de rau sau de bine ar fi acolo, in subconstient exista mereu perspectiva intoarcerii acasa, acolo unde totul functioneaza cum stim ca ar trebui sa functioneze. Nu se lovesc de toate greutatile de zi cu zi, pentru ca nu au nevoie de asta.

Nu sufera de lipsa hranei pentru ca au un cont decent in banca. Nu sufera de frig pentru ca au venit cu haine groase de acasa. Nu sunt bolnavi pentru ca si-au facut vaccinurile inainte de a pleca spre zona izolata a lumii si pot oricand sa ia un avion inapoi spre civilizatie unde au parte de un sistem medical.

Asta mai facem si noi, in aprecierile pe care le emitem fata de viata mai naturala de la tara de exemplu. O facem pentru ca ne vom intoarce acasa, unde avem internet, supermarket, masina, telecomanda pentru tot.

Sunt oameni care intr-adevar fac pasul asta si isi muta complet viata intr-un astfel de loc. Dar cei care fac asta au avut probleme cu adevarat grave acasa si au simtit nevoia puternica sa evadeze.

Majoritatea dintre noi nu vom vrea niciodata sa ne mutam cu adevarat la tara, dar de la inaltime vom aprecia un trai mai simplu.

Saptamana placuta am avut placerea unui mic concediu in Paris, orasul in care am ales sa sarbatorim 2 ani de “concubinaj” 😀 Porneam de la premisa ca urmeaza sa vad poate cel mai faimos si vizitat oras din lume, deci asteptarile au fost destul de mari.

Cateva imi sunt acum concluziile, bineinteles subiective, major influentate de semnificatia personala a zilei de 1 mai 🙂

Parisul, contrar tuturor cliseelor, mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase orase din lume. Nu as spune cel mai frumos, asta pentru ca fiecare oras care mi-a placut se poate incadra intr-o categorie a lui. De exemplu, mi-e greu sa compar Bruges cu Paris, pentru ca e ca si cum as compara mere cu pere.

Parisul e grandios, fara a fi opulent sau kitsch. Bulevardele sunt imense, muzeele, catedralele sau orice alte obiective turistice sunt mari si frumoase in acelasi timp. 5 zile nu sunt suficiente pentru a descoperi tot ce are de oferit Parisul. Noi am fost acolo cu scopul de a vedea parte din cultura Frantei plus savuratul unui pahar de vin in doi, la multele terase si cafenele. Poate vreo 2 saptamani sa fie indeajuns pentru a spune ca am vazut Parisul, asta si pentru ca localnicii prefera sa isi “savureze” viata, majoritatea obiectivelor inchizandu-se intre 5 si 6 dupa masa (inclusiv magazinele in care nu prea am intrat 🙂 ).

E un adevarat rai pentru pasionatii de istorie, Franta fiind totusi unul dintre cele mai mare regate/imperii din lume de-a lungul timpului. Avantajul meu a fost ca am avut parte de un ghid cu picioare lungi care mi-a povestit o gramada de chestii fascinante si care m-au facut sa vreau sa stiu cat mai multe 🙂 Pe lista am pus Luvru, Eiffel, Orsay, Versailles, Orangerie, Conciergerie, St. Denis, Notre Dame, Luxembourg, Arcul de triumf, Sacre Coeur si alte cateva catedrale (deja pare pelerinaj lol). Cu mentiunea ca mi-a placut sa vad mormintele regilor Frantei de la basilica Saint Denis (stiu ca suna creepy, dar pentru mine e fascinanta vizitarea cavourilor unor oameni faimosi).

Sigur, nici Parisul nu este perfect, isi are dezavantajele lui, printre care faptul ca e unul dintre cele mai scumpe orase in care am fost (mai ales la capitolul bauturi in cafenele), dar asta nu ii rapeste deloc din aroma si farmec.

La capitolul chestii practice, pentru o sedere mai lunga se merita un museum pass (daca va plac muzeele, normal), care va scuteste mai ales de timpul stat la cozi pentru bilete (mai ales la versailles), un metro pass (au un metrou cu 16 magistrale care te duce in orice colt al orasului, un tren vine la 2 minute in timpul saptamanii).

N-am mai scris de ceva vreme despre cartile care mi-au trecut prin mana. De data asta trebuie sa ma opresc pentru ca am dat din nou peste una dintre cele mai interesante carti pe care le-am citit pana acum.

Interesul pentru Brave New World a aparut dupa ce am citit 1984 a lui George Orwell pentru ca cele 2 carti sunt comparate intre ele, mai ales viziunile catre viitor ale celor 2 autori. Ii dau titlul in engleza din cauza ca nu am reusit sa o gasesc in editie romaneasca, asa ca am citit-o pe kindle, in varianta originala.

Pentru cei care vor sa o citeasca, vor urma “spoilere”.

Daca in 1984 era vorba despre un regim totalitar, similar cu comunismul extrem, in Minunata Lume Noua Huxley isi imagineaza o lume poate mai similara cu democratiile tehnologizate din ziua de azi. Societati unde totul este pragmatic, practic, fara urma de sentiment si de bucurie (alta decat cea controlata de tehnologie) in care oamenii devin doar mana de lucru pentru binele tuturor. Nu mai exista mame sau tati, reproducerea se face numai in laboratoare, oamenii nu se mai casatoresc, au doar relatii de tot felul unii cu altii, singuratatea e descurajata, mai ales pentru ca duce spre gandirea libera, necontrolata.

Cele mai interesante pagini se regasesc in discutia unuia dintre controlleri cu un “Salbatic” (om nascut natural, crescut in rezervatie), in care controllerul explica de ce s-a ajuns acolo, concluzia fiind ca nu exista libertate si adevar fara haos, iar linistea si stabilitatea se pot mentine doar prin control cat mai strict.