Nu credea nimeni despre mine ca beau cam multa cafea, nu-mi reprosa nimeni cartile proaste pe care le citeam pe holuri, la dentisti – “Valerie ii apuca bratul tatuat si i-l saruta in cot. De-acolo, buzele ii porneau in recunoastere pana spre umar; era un traseu ud si familiar, care isi gasea repaosul la nivelul tamplei, locul unde toate se simt si se intampla”. Si nimeni nu-mi corecta engleza impiedicata.

Nici romana lui ‘pe care‘. E de ras; M-am nascut in ’88 si niciun suflet nu indraznise vreodata sa-mi spuna c-as fi batran. Dar eu eram. Iar locul ala era atat de urat! E atat de urata Constanta! Fetele din Medgidia si Navodari mi-au trecut pragul si patul stiind asta despre mine, ca le detest sorgintea, ca as fi preferat sa se fi nascut in Ploiesti sau la Harare, decat la doi pasi de plaja. Singur veneam la nunti si singur plecam, si nimeni nu-mi cerea discretie; doar bani.

Prezentul. 2021 a venit cu flota-i de indoieli, si atunci s-a facult lumina. O lumina pacatoasa, frumoasa, care-ti albeste dintii si-ti ia mintile mai repede decat poti spune “anii asta, frate…“. Gata cu timpii intermediari, gata cu coatele si umerii si tamplele. Linia de finish straluceste in departare, precum o chelie groaznica, ghicita in viitor. Mana-n cap ti-o pui apoi, panicat, ca sa dai apa la moara istoriei, cu alaiul ei de ziceri fara inima, caci chelu-si pune mana-n cap, iar prostul, CV-ul pe net.