Ce vroiam să vă povestesc azi este ceva de când eram eu mică. N-are tâlc, n-are nimic. Poate haz, nu știu. Dar să vă spui, că m-am distrat un pic când mi-am amintit. 😀

Când aveam vreo 5-6 ani, poate chiar 7-8 – nu mai știu exact – eram ”într-o ureche”. 🙂 ) Mai aproape de realitate, mai că mi se rupea urechea – de la lobul care ține lipită urechea de cap. Nu cunosc motivul nici azi, dar știu că bunica mea îmi tot zicea să mă dau cu hipermangan, și mă dădeam. Eram movulie toată, dar urechea mea mai că se desprindea de la locul ei, eu tot mă piscăleam, vă imaginați că n-avea cum să-mi treacă.

Ca să mă motivez să nu mai umblu la ureche, mă gândeam cum o să fiu când voi fi mare, cu un ciot de ureche, m-aș fi făcut de râs. Nu știu dacă taman asta a fost cauza pentru care am încetat să mă mai bâzâi, dar vă asigur că urechea mea e bine acum. Însă mi-am amintit că eram destul de îngrijorată, la 7 ani, cum că mi-aș putea pierde urechea și de ce naibii nu-mi trece.

Eh, cred că am rămas cu sechele, oricum, acum sunt ”într-o ureche” internă, nu se mai vede la suprafață. Ați înțeles ? Deh, lăsați și asta, azi doar eu și urechea mea ne înțelegem!