Undeva, într-un colţ de Bucureşti, inconsistenţa stă cu regele la masă. Uneori ridică degetul şi mă arată. Pe mine, de mine este vorba. Îmi vorbeşte despre viaţă. Despre aceea pe care eu continui să o trăiesc. Inconsistenţa nu s-a mai uitat de multă vreme în oglindă. Poate de aceea umblă nefardată.

Poate de aceea merge la sală. Poate de aceea drumurile ei sunt limitate. Sau este vorba de lipsa capacităţii de a nu mai fi inconsistent, care generează prea puţine variabile în ceea ce şi-ar dori să fie invariabil. Greu de spus. Cert este că inconsistenţa crede că este consistentă. Asta nu mă poate mira. E ceva pe trend. Dobitocii se cred genii, idioţii au senzaţia măririi de sine.

Problema sufletelor de tinichea este că nu ruginesc. Nu sunt nici măcar aşa cum sunt căluşeii de la bâlci. Ştiţi deja, am mai spus asta, căluşeii de bâlci mor şi ei, dar nu împuşcaţi, ci mâncaţii de carii.

Poate că de aici pleacă şi teama de oglindă. Cum să te uiţi în ea, când acolo nu te mai vezi pe tine, ci doar acea parte pe care ai păstrat-o şi care acum te judecă? Trecutul ne ajunge întotdeauna, fie că vrem, fie că nu. Lucrurile se situează la limita inexorabilului, pentru că în clipa în care arunci un lucru din tine, el nu încetează să te determine. Doar bântuie fibra, asigurând nesiguranţa, dezechilibrând echilibrul, neliniştind liniştea.

Recurgi, poate, la sală. Te vrei mai frumoasă. Te vrei mai suplă. Te vrei mai aparte. Vrei ca el să te placă, poate, mai mult, pentru că te-ai săturat să-ţi arate ceilalţi că te plac. Vrei ca în clipa în care te întorci de la amant, să găseşti în persoana de acasă acel lucru care să te oprească pentru totdeauna să mai gafezi. Nu percepi o singură clipă că fericirea nu stă în pedalat şi liposucţiune cu forţa. Nu poţi înţelege că tu eşti singura ta problemă, tu şi alegerea ta, tu şi comoditatea ta, tu şi trufia ta de a te distruge, cândva, în clipe în care ai considerat că a te pune la adăpost este singurul lucru pe care-l mai ai de făcut. Te cauţi? Da? Nu te vei găsi pe bicicletă. Acolo îţi vei pierde kilogramele în plus, vei scăpa de şuncile care atârnă pe mijlocul tău, vei modela mai bine un stomac peste care, nu în multă vreme, îţi vor atârna ţâţele, aşa cum atârnă râul peste fiecare piatră care a ştiut să nu fie altceva decât piatră. Ai ştiut să te minţi. Venind vorba de asta, pedalatul nu are, din nefericire, decât un singur sens. Acela în care constaţi că ţi-ai minţit propria natură.

Vrei ca acum natura să mai dispună de curajul de a crede în tine?

Singura splendoare din toate aceste rânduri este că în clipele în care decidem să ne minţim singuri, nu ne doare. Iar singura problemă este că în clipa când ne trezim, arătăm către oricine altcineva cu degetul, numai către noi nu. Şi ne uităm în celălalt, ştiind că oglinda nu ne mai arată de multă vreme pe noi, având şi ea demnitatea ei. Probabil că nu există vreo oglindă care să-şi dorească să reflecte o tinichea.

Te mai poţi regăsi doar în cea de la baie. Da, da, nu te mira. Oglinda de la baie te va arăta aşa cum eşti, aşa cum ai ajuns, aşa cum ai vrut să fii. Şi acolo vei mai avea un avantaj fenomenal.

Vei putea să te simţi în nări.