În ultimul timp am avut parte de o serie de discuţii şi replici care mi-au rămas întipărite în minte deşi atunci, pe moment, m-am arătat oarecum indiferentă sau deloc impresionată. Acum mai bine de o lună am comentat undeva pe un blog şi spuneam că de regulă cei care rămân prea mult singuri, visând la iubire şi fericire în cuplu, fără să vrea să mişte măcar un deget în sensul schimbării situaţiei în care se află sunt cei prea orbi, focusaţi către găsirea lui Făt-Frumos sau a Ilenei Cosînzeana, care nu vor să renunţe la ochelarii de cal ce îi împiedică poate să privească alături, acolo unde se poate afla ceea ce caută cu atâta dor.

De fapt, textul exact era: “Cei care sunt singuri sunt ori prea orbi ori prea fricoşi. Nu pot sau nu vor să vadă că e posibil ca iubirea să fie/să treaca pe alături pentru că ei nu deschid bine ochii sau le e teamă să-şi deschidă inima gândindu-se la riscul unei posibile dezamăgiri.”

Şi , fără să mă aştept, mi-am atras o judecată din partea cuiva drag, care mai mult sau mai puţin mascat mi-a spus că nu a fost frumos ce am spus, că am dat dovadă de ipocrizie pentru că în urmă cu ceva timp spuneam că sunt foarte mândră şi împăcată cu statutul meu de single, iar imediat după ce m-a trăsnit Cupidon cu iubirea lui m-am întors la 180 de grade. Pentru că nu a fost nicicum cazul de ipocrizie am dat atunci nişte explicaţii, iar acum revin cu altele suplimentare dar care se concentrează exclusiv pe cazurile femeilor singure.

Am fost şi eu asaltată de semnalele de alarmă care tot le puneau în gardă pe femei spunându-le să caşte bine ochii şi să se gândească foarte bine la ceea ce au de făcut pentru că bărbaţii sunt tot mai puţini iar ele tot mai multe. Mi s-a spus de îngrozitor de multe ori că în perioada actuală reprezentantele sexului frumos trebuie să renunţe la alte preocupări şi să deprindă arta războiului pentru eliberarea de sub stigmatul de femeie singură şi pentru obţinerea unui loc în inima unui mascul.

Dacă stau însă şi mă gândesc mai bine toată teravura asta nu are la bază numărul mai mare de femei în raport cu numărul de bărbaţi. Cauza principală din punctul meu de vedere e aceea că domnii din ziua de astăzi nu mai sunt deloc domni, nu mai au nimic din cavalerismul, tandreţea, răbdarea, căldura pe care o aveau pe timpul cînd era bunica fată şi nici o femeie nu se temea că va rămâne singură.

Am început să renunţăm la statutul de pradă în favoarea celui de vânător pentru că cei care ar trebui să joace rolul de Casanova care stă la până gata gata să facă o nouă cucerire acum pocnesc din degete şi primesc zeci de variante din care pot alege ceea ce vor, cum vor şi cînd vor. Mi se pare că totul seamănă cu un cărd de gâşte în care e suficient ca gâscanul să dea de două ori din coadă pentru a fi asaltat de cel puţin 4-5 gâsculiţe excitate şi mai mult decât disponibile.

Azi dacă nu te culci cu el de la prima întâlnire e convins că eşti o dobitoacă ce habar n-are să-l facă să se termine sau că eşti prea mare bătaie de cap pentru o singură noapte de plăcere aşa că în doi timpi şi trei mişcări spune pas şi trece la următoarea. Iar dacă te culci totuşi cu el, tot n-ai nici o garanţie că mâine mai auzi de el. Oricum ai da-o tot de toanele lui depinzi.

Şi nici nu te mai poţi aştepta ca după o noapte în care v-aţi pierdut printre cearşafuri să adormiţi îmbrăţişaţi sau dimineaţa să te trezească sărutându-te şi spunîndu-ţi că eşti frumoasă chiar şi cînd eşti somnoroasă şi ai gura nespălată.

Bărbaţii timpurilor noastre nu mai ştiu sau nu mai vor să facă un compliment, în schimb aşteaptă să le spui tu cât mai des cât sunt de buni, de frumoşi, de inteligenţi, de deosebiţi, de perfecţi şi ce fericită eşti că ţi-a pus Domnul mâna în cap permitându-ţi să le faci un oral sau pur şi simplu să îi întâlneşti.

Nu mai aduc o floare, nu mai lansează o invitaţie la o simpla plimbare sau la o cafea, nu mai au răbdare şi interes să stea şi să-şi aleagă prada pe care o vor cu orice preţ aşa că aruncă piatra la nimereală şi de multe ori lovesc nu doar într-un loc, aşa că se trezesc cu desaga plină de domniţe picate în plasă.

Vorbele frumoase menite să te flateze, să te facă să îi adori, să îţi doreşti să fii cu dânşii, să îi apreciezi au lăsat loc glumelor de autobază, replicilor de ţăran prost, propunerilor directe. Iar bietele gâsculiţe zâmbesc suav şi delicat şi roşesc uşor gândindu-se că toate astea sunt lucruri normale pe care trebuie să le accepte ca să aibă alături un generator de testosteron.

Apăi, mă scuzaţi prostuţelor, dar dacă voi credeţi că asta meritaţi, asta primiţi. Chiar sunteţi atât de înspăimântate de ideea de singurătate, sau chiar atât de neputincioase sunteţi încât credeţi că fără un el lângă voi nu sunteţi în stare de nimic? Sau vă e atât de ruşine să spuneţi că nu aţi mai avut parte de sex de mai bine de 6 luni? Mare brânză! Mie nu mi-a fost niciodată greu sau ruşine să spun că mă simţeam bine fiind singură (şi probabil la fel ar fi dacă aş ajunge iar la statutul de single) sau că am fost virgină până la douăzeci-şi-ceva de ani.

Revenind la ceea ce spuneam iniţial, înţeleg foarte bine de ce multe femei sunt singure deşi nu sunt nici urâte, nici prostuţe, nici incapabile, nici frigide. E greu să poţi accepta toate scenele penibile din filmul ăsta prost ce înfăţişează societatea de azi, e dificil să accepţi compormisuri doar pentru a nu mai fi singură.

Dar ăsta nu e motiv să mergi mereu cu ochii închişi sau să te temi că sigur vei da peste unul care te va face praf şi pe tine şi pe orgoliul tău. E cea mai mare prostie să te porţi ca şi cum te-ai resemnat că nimeni nu se ridică la nivelul aşteptărilor şi nevoilor tale, că acel El la care visezi se află undeva la ani lumină distanţă sau că e prea bine ascuns ca tu să îl poţi găsi.

Ceea ce am învăţat eu e că atunci când nu te aştepţi, când pur şi simplu îşi trăieşti zilele urmându-ţi planurile, cînd speri şi nu te mai grăbeşti către a descoperi leacul pentru nevoile şi dorinţele tale arzătoare, atunci se întâmplă minunea. Deschide ochii, lasă frica deoparte, evită resemnarea şi înarmează-te cu răbdare.