M-a dus la gara si era felul in care conducea…. Era agitata ca un personaj de Sharpe si schimba vitezele mai des ca un nebun la Imola. Si-mi amintesc ca zambea. Trezita din somn, indiferent de motiv, ea nu zambea niciodata. Era 3 dimineata iar eu in dreapta ei eram cam pleostit.

Ce vara tampita avea sa fie, eu fara ea, ea fara mine. Parcand masina, plina de surprize cum era, m-a lasat sa-i descopar o alunita pe gat. Ultima pe care aveam sa i-o vad. A tras frana de mana desi nu eram in panta; invatase asta de la mine, cel mai prost si mai paranoic sofer din cati vazuse splendidul Bucuresti. Si m-am trezit gandindu-ma ca poate ca ma iubeste mai mult decat o iubesc eu si ca armata n-o sa fie atat de grea si ca razboiul asta nu e cel mai rau lucru din lume. 2021 ma iubea, poate, si el.

Pe peron, ne-am luat la revedere asa cum exersaseram amandoi in minte de o mie de ori. Am scos capul pe geam de la clasa a doua, iar trenul se puse in miscare. Ca-ntr-o scena turnata perfect din prima, i-am vazut buzele strigandu-mi ceva. “O sa te astept, iubitule” mi s-a parut ca spune, dar poate ca asta era mintea jucandu-mi feste. M-am asezat pe bancheta, intr-o caldura care ma durea.

Nici o bere si atatia kilometri. Am deschis ultimul numar din “Timpul” , iar trenul isi luase viteza . Iar cand am scos capul pe geam pentru ultima oara, ca sa scuip, am vazut-o plangand. Striga in continuare “de ce trebuie sa pleci, tampitule?“