Eclipsa de soare din ‘99, asteptata de toata lumea cu sufletul la gura si ochelarii speciali pe nas, a reprezentat pentru mine epilogul unui zbucium launtric de lunga durata, sfarsitul unei dileme care crescuse in mine cu aceeasi repeziciune cu care crescuse PDSR-ul in sondaje la acea vreme: sa ma fac sau nu fotbalist?
Ecuatia devenirii mele nu continea nicio necunoscuta ce privea mijloacele sau capacitatile mele de a ajunge urmatorul Hagi. Intrebarea sfasietoare viza exclusiv decizia de a ma face sau nu ‘folbalist mare’. Astfel, faptul ca eram un ochelarist de 37 de kile, alergic la polen, nu erau chestiuni care sa ma puna cu adevarat pe ganduri. In definitiv, indeplineam cele 4 conditii considerate elementare la acea vreme, pentru a ajunge fotbalist:
1. Imi placea sa ma uit la fotbal, la televizor.
2. Imi placea sa joc fotbal cu prietenii.
3. Stiam echipa natonalei pe de rost.
4. Completasem albumul cu abtibilduri Panini de la Campionatul Mondial din SUA ‘94 (aveam inclusiv marocanii aia nenorociti pe care i-am cumparat la bucata, la negru, sacrificand inghetate, ciocolate si sucuri, timp vreo 3 saptamani)
Asadar, teoretic, fundatia unei cariere solide o aveam. Mai ramanea sa iau decizia finala. Aveam deja 13 ani si trebuia sa ma decid rapid intre viata de sportiv si cea in laborator. Dupa cum ati intuit, cea de-a doua optiune era sa ma fac om de stiinta. Nu stiam prea bine ce presupune o astfel de slujba, insa var-miu (salut, Cata!), la acea vreme pasionat de gaste, pui de gaina si radaste, imi inoculase cumva credinta ca “om de stiinta” e ceva ce trebuia neaparat incercat.
In acea zi de 11 august, pe terenul Liceului Mihai Eminescu din Buzau, echipele erau facute. Cele doua Ghizdence (fiicele gemene ale reprezentativului atacant al Gloriei Buzau, Ghizdeanu nu-stiu-cum) erau poate singurele muieri din sud-estul tarii care driblau excelent, de-ti venea sa zici “bai, voi n-aveti treaba pe la bucatarie?“. Intrucat misoginismul nu exista p-atunci, cand ne driblau, majoritatea dintre noi ne rezumam la a le baga in pizda ma-sii de urate (erau urate). La scorul de 4 la 4, cu circa 10 minute pana sa-nceapa evenimentul planetar numit “Eclipsa”, mi-am amintit ca trebuie sa plec acasa, ca sa savurez momentul cu parintii mei, pe balcon.
Astfel, mi-am pierdut putintel concentrarea in timpul jocului. Ghizdeanca F., cea in echipa cu mine, ma dojeni prompt, ca o sora mai mare (si mai urata, dupa cum ziceam): “Unde dai, ma idiotule, nu m-ai vazut libera pe dreapta?“. Scena se repeta 3 minute mai tarziu, cand, desi cu ochelarii la ochi, am ratat singur cu poarta goala. Numai ca, de data asta, Ghizdeanca isi imbogati dojana parinteasca cu un “Ce prost te-a facut ma-ta, lasa-te de fotbal”. Tocmai cand eram pe punctul de a o scuipa si a fugi, de dupa gard, de la inaltimea celor 160 de centimetri ai sai, ‘nea Ghiocel, instalator si chibit fara viata, o completa in timp ce se scarpina in ureche cu cheia de la Dacie: “Are dreptate fata, bai Aragaz. Slab, slab de tot joci“.
Am fugit acasa atunci, transpirat si plans si mi-am jurat, in timp ce urmaream eclipsa, ca decat sa fac ceva la care sa nu fiu cel mai bun, la care sa nu dau clasa tuturor, mai bine o las balta. Mai bine ma concentrez pe ceva ca lumea, ceva maret si special, la care sa excelez, si care sa ma faca de-a dreptul unic. De aceea am dat la ASE si am terminat anul trecut cu media 7,89. Ia zi, Ghizdeanco, cine-i prostu’ acu’ ?
