Mi-ai trecut mâna prin păr. Ca de fiecare dată când faci asta, simt că iadul emigrează din mine. Nu ştiu unde se duce. Uneori, spre tine. Dar pleacă, şi lasă acolo poate singurul lucru pe care nimeni nu mi-l va fura vreodată. Pe tine, cu doi de “n”. De la “nebunie”. De la “nesperat”. De la “neviaţă”, că tot îl admir pe Nichita, necuvântul.

Mi-ai lăsat capul să se odihnească pe umărul tău. Ca de fiecare dată când faci asta, îl simt uşor şi gata să se ia la harţă cu toate convenţiile care-l apasă. Cu imposibilitatea. Cu decăderea, când disperarea se infiltrează în venele răsucite, prin perfuzii pe care nu le mai văd de mult sau de care, poate, nu-mi mai pasă. La cum mă cunosc, în ultima clipă am să mai cer una.

Mi-ai lipsit mult. Ca de fiecare dată când faci asta, viaţa mea nu este decât o fereastră, la un etaj superior, din care cheful de viaţă se aruncă în gol. Ţi-ai permis să lipseşti doar pentru că eşti statuia mea şi doar pentru că ştii că, la fiecare revenire, scutur mizeria pe care o fac pescăruşii. Da, i-am luat de pe plajă şi i-am adus pe statuia ta, să se odihnească acolo, o dată cu mine. Căci la rădăcina ei petrec multe clipe, renăscând de fiecare dată din cenuşi. Şi când tu nu eşti să îmi vorbeşti, ei îmi aduc urletul tău.

Te-ai întors. Cu noi cu tot. Palizi, obosiţi, rutinaţi, distruşi, îngenuncheaţi, măcar de aparenţele care ne ţin atât de departe. Dar cu armele în mână, aşteptând acel semnal care să ne trimită din nou în mijlocul câmpului de război care ne este viaţa pe care o ducem, pentru a mai muri o dată, în picioare, spate în spate, apărând puţinul pe care îl avem. Condamnaţi să luptăm să păstrăm ce avem, avem uneori curajul de a visa mai departe. Şi cădem. Acele căderi care ne fac să punem gura pe bordură, aşteptând ca un picior salvator să ne izbească moalele capului pline de noi. Şi de fiecare dată, primim doar mâna celuilalt, şi ea destul de şovăitoare, dar suficientă pentru a ne transforma sângele în lavă.

Te-ai întors. Nu îţi pot ura nimic. Nici măcar “bine ai revenit”. Nu. Pentru mine nu ai fost plecată vreodată, pentru mine aici este locul tău, pentru mine, acei doi de “n” atârnă nefiresc de magic, deşi litera asta este şi cea cu care începe “nu”.

Îţi pot promite doar că ne va fi greu şi de acum încolo. Şi că am să te iubesc. Şi că am să mor. De tine, pentru tine sau după tine…