• Home
  • Categorie: Personal

Cica sa stau linistit

Creierul mic imi e dusman de moarte. Acolo imi tin toate amintirile cu relatiile ratate, cu canile sparte prin hypermarketuri, cu animalele de companie moarte sau pierdute sau date uitarii.

Cand ti se ia sange, creierul mic e cel care te ajuta sa nu lesini cu garoul atarnat de mana, ca-n filme. Al meu imi pune piedici. Creierul mic imi e dusman de lesin. Intr-o zi l-am rugat sa uite intr-un fel de ziua in care m-am ratacit prin Buzau in clasa 4-a si-am plans pe o bordura pana seara, dupa telejurnal. Mi-a spus sa stau linistit, ca eram clasa a 2-a. Lucrurile astea se intampla.

Un erou preferat

As vrea sa am un erou preferat, extras cu grija din carti subtzirele, in care sa ma regasesc din cand in cand, in momentele zero ale vietii mele. Un erou neindragostit daca se poate, cu barba, pe care sa-l doara in cur de tot, si care sa nu cunoasca limbi straine. Va sa zica roman.

Un asa erou nu exista cu siguranta, asa cum nu exista femeie cu blog misto care sa se uite la mine (eu nici macar n-am banner la blog). O sa inventez un asemenea erou nespectaculos si fara simtul umorului, si o sa-l promovez pe saituri si la radio, si o sa-i pun la bataie intelepciunea de multe ori, cu toti prietenii mei de fatza, prietenii mei in pana de incredere. O sa fim mai puternici. O sa putem da caterinca din nou de muzica fostelor noastre.

Etajele superioare

Magaoaia aia mare de vizavi m-a intristat astazi si in toate zilele in care am avut cursuri in timpul zilei. Rosul ei aprins m-a intristat in timp ce isi primea in partea de sus un al doilea “o” dintr-un “Vodafone” proaspat si stralucitor.

La parter, o organizatie studenteasca recruteaza suflete practice, care sa lucreze in elvetii de tip “vis frumos”. N-am nicio sansa, eu habar n-am ce as lua cu mine pe o insula pustie, iar ei vor sa afle asta neaparat. La etajul 1 toate becurile sunt aprinse in miezul zilei.

Poate ca ei stiu de incalzirea globala, dar uita ca dupa ce te caci e de bun-simt sa stingi lumina la baie. Etajele superioare promoveaza la geamuri scaune moderne adapostite de haine de costum, iar pe acoperis e coada la sinucideri.

Cand am cursuri seara nu-s probleme.

Unii politisti ar trebui sa sufere crunt

Unii politisti ar trebui sa sufere crunt. Ar trebui sa-si gaseasca nevestele in pat cu dog germani si schnauzeri uriasi. Ar trebui sa le ia foc casele neasigurate. Sa se electrocuteze la pescuit, sa plece in vacanta si sa nimereasca in miezul unei epidemii de holera care sa-i desfigureze pe viata. Sa se pensioneze apoi pe caz de boala: cancer la testicule.

Unii politisti ar trebui sa-si ceara iertare romanilor ca banii nostri au fost aruncati pe uniforma lor. Iar romanii ar trebui sa-i trimita la plimbare.

Soundtrack universal

Ne inspiram din paginile neupdatate ale editurilor romanesti. Asta am observat. Saiturile astea obosite, care inca mai fac trafic fara sa stie, fara sa-si doreasca, sunt ca noi. Nu mai ascund niciun secret, sunt insasi sinceritatea, intruchipata de coduri precum si , dese si la vedere. Galbenul de pe fundal e frumos, dar irelevant.

Eu unul poate ca m-am adaugat benevol pe o lista amara, de foste intamplari de lunga durata. Poate voi deveni intamplarea cu numarul 13 din viata ta, pentru ca ma simt uneori ca o pagina vecina cu semnul de carte, pagina tocmai citita pe fuga. Tu esti cititorul meu preferat, o Simona Popescu sensibila, inventatoare a copilariilor fericite, a cuvintelor simple, a pledoariilor pentru poezie.

Si-ntr-o zi, daca avem noroc, o sa facem o greseala in plus, o sa sarim un rand sau doua, semnul de carte se va aseza aiurea intre doua pagini deja citite, si atunci o sa aflam ca suntem tineri: o sa devenim unul pentru celalalt o poveste trecuta, cu soundtrack universal.

8 kilometri

Efortul sa vina, mi-am spus. Si sudoarea sa se stranga in josul meu ca si unic premiu ca invat sa alerg. Si am ales sa-mi misc bratele pe langa corp, sa-mi ajut creierasul pustiit de pixeli, sa beau apa cu voluptatea bizara din reclame. Genunchii colturosi, obisnuiti cu intunericul de sub birou, scartaie mai intai ca pentru ei, apoi ma anunta spasiti: “2 kilometri, mai mergem ?”

Expir acum gramajoara de lancezeala pe doua saptamani. Alerg in dodii, cu privirea uneori luata in primire de chioscuri si chistocuri de culori asemanatoare, cu obrajii mei tineri, combinatie primara de gelben initial si rosu descoperit. Alerg portocaliu. Laba piciorului imi creste milimetric, cu unghiile pe post de baionete mai eficiente cu fiecare metru lasat in urma. Sange si sudoare intr-un episod-pilot al vietii mele pe care l-am ratat sistematic de-atata timp.
“5 kilometri asadar; mai mergem?”

Un potential obicei. Unul sanatos chiar si acum in fasa fiind, pe cale sa-mi inunde nu doar narile si plamanii ci si viata. Exuvii de bun-augur le-as spune in timp ce ochiul stang sfarseste din lacrimat: gata cu racoarea diminetii. “8 kilometri” aud intr-o genuncheasca stricata dar mandra.

Trebuie sa-ti stabilesti un scop atunci cand alergi. Trebuie sa stii ce vrei de la tine intr-un moment anume, si niciodata sa nu….8 kilometri ??? Dumnezeule, cum ma mai intorc acasa ???

Vanilie pana-n tavan

Ne holbam la mainile ei, la pielita aia de la inelar care facea unghi de 30 de grade cu oja aleasa din catalogul pe noiembrie. Miercurea si vinerea, intre doua ore de romana, se-ntampla sa fie “bonjour-ul” ei (rarait de la natura), versus fruntile noastre uimite, indreptate mereu spre ea.

Adunatura de ‘tineigeri’ isi invata la chimie in pauze. Asa sta treaba peste tot imi inchipui. Dirigu doarme, nu ne apara de corigente, nici de mirosul de perisoare de sub clasa noastra galbioara de la etajul 3.

Creta, buretele, aia doi de serviciu care sunau cu 6 minute mai devreme ca sa nu-si ia omoru’ de la prostii liceului, mucii si guma Shock de prin banci, toate inseamnau de fapt un singur lucru: ca atunci nu exista decat momentul ala, Momentul cand facultatea era pentru oamenii mari, iar ultimu’ an din ea n-avea sa existe nicicand, pentru ca numai cei cu frati mai mari aveau habar ce-i aia licenta, restanta, narghilea sau club a.

Si ne mai holbam la cum iesea frantuzeste din clasa, cu un altfel de salut pe buze, de data asta ceva mai trist, si-n momentul ala se implineau 50 de minute de cand clasa noastra incetase sa mai miroasa a perisoare. Era vanilie pana-n tavan.

Cu mainile la spate

Am stat cu mainlie la spate, cu privirea pe “doamna”, si am asteptat sa ma fac mare, ca sa pot apoi sa-mi numar batranetea odata cu lunile in care-mi fac abonament la metrou.
Cu mainile la spate, in semicerc, poate ca am fost singurul copilas de la gradinita care nu stia decat o singura rugaciune: Inger ingerasul meu. O spuneam in gand ca si cand ar fi fost scrisa de apostoli in versuri: sacadat, cu puncte de suspensie, ca o tehnica de negociere in fatza lui Dumnezeu.

Pe la orele treispe, stransi in jurul cate unei mese, deveneam una cu mushamaua inflorata. Nici nu stiam ca inca de pe atunci viata facea meditatie cu noi.

Astazi, anexatii anului 2020, stam metaforic cu pixul intre degete si luam notite asa cum ne dicteaza aceeasi viata. Uneori stam si altfel: cu mainile la spate, la cate o coada cam lunga, iar cand ne vine randul, in fatza ghiseului, ne aplecam un pic, ne fixam privirea pe “doamna”, si-o rugam sa ne mai dea un abonament la metrou.

Fetele mai mici de inaltime

Fetele mai mici de inaltime se apropie de tine si-ti sufla in ureche pentru ca tot corpul sa-ti vajaie apoi, ca si cand toata viata ai locuit in Costinesti, impartasind secrete cu epava de acolo.

Ele te pot misca atunci cand scrii o scrisoare, fara sa te atinga, fara macar sa se apropie de tine; o privire ca o melodie fantastica e de ajuns sa te schimbe pe loc. Mai mult decat atat, fetele mai mici de inaltime se imprietenesc uneori subit si nelegitim cu partea din stanga-sus a trunchiului tau si o transforma: in unele duminici poti arata ca goliciunea nenaturala a unui parchet de calitate, alteori suspect in orice scenariu ales chiar de tine. Asta pot face ele fara sa se ridice pe varfuri macar.

Dimineata, patul din dormitor ele il fac la fel cum se logheaza pe mess, cu gandul in alta parte, poate la un film frantuzesc cu subtititrare proasta, iar apoi, cand termina, si auzi acel “hiu” prelungit, atunci stii. Ca ziua poate sa inceapa.

Arata-mi cum iti sta in sort

Cum as alerga daca as fi in stare sa alerg? Cum m-as misca pe linia continua a existentei mele betegi daca as fi capabil sa ma misc in voie? Uitati-va pe pista de atletism a stadioanelor civilizate in timpul unui meci de orice. Acolo sunt eu. Stiu, cameramanii nu prea ne filmeaza ; sa-i intelegem, nu vor sa deprime. Voi sa prindeti totusi imaginile din zbor ca o unica favoare ce v-o pretindem cu juma’ de gura.

Nu va luati dupa cei ce sesizeaza in gura mare paradoxul ca stam “saracii” pe pista de atletism intr-un carucior cu rotile. Uneori agerimea mintii zau e de cacat. Nu-i cazul sa va imaginati cum am ajuns asa, nu trebuie sa faceti donatii schioape si anonime.

Noi vrem sa va vedem cum alergati ca apucatii oricand, oriunde, din orice motiv. Puteti inventa vreo nedreptate mai mare decat sa nu alergati cand puteti s-o faceti ? Faceti-va mila de noi si miscati-va in toate directiile sub nasul nostru cat e ziua de lunga, grasilor, putorilor, ocupatilor, muierilor, betivilor, obositilor artificial, calculatoristilor fara jena si fara constiinta. Read More