• Home
  • Categorie: Personal

Lucky no. 2

Sase barbati avea in viata, iar ea se temea sa mai renunte la cate unul, dar mai ales se temea sa-l adauge pe numarul 7, un profesor de Economie; si toti o iubeau de la distanta de nu mai puteau.

Intr-o zi, numarul 3, un doctor pediatru, se imbata cu gin si o ceru de nevasta. Ea il privi asa cum privesti un tantar tupeist care iti dreneaza coapsa la lumina zilei. Il strivi din trei silabe si isi facu o cafea.

Numarul 5 isi apropie obrazul de pieptul ei, parul le mirosea a fum de tigara si a ulei de masline, pareau multumiti amandoi cu ei insisi, insa el, un idiot student la Arhitectura, ofta trist si evident, asa ca se trezi cu restanta la ea.

De ziua femeii, numarul 6 (un var de gradul al 3lea) ii facu cadou un Samsung Galaxy Note, pe care ea il azvarli in oglinda de la baie. Il puse sa-i plateasca oglinda si racni inopinat cuvantul “incest”. De doua ori.

Numarul 1 era insurat, insa vinerea i-o dedica ei; incerca sa nu se apropie prea mult, caci parfumul ei il facea sa planga. ‘Ma jur pe inima copiilor mei ca as face orice pentru tine‘ au fost ultimele lui cuvinte.

Pe 4 il iubea, asa ca il demola cu totul, inselandu-l din nou si din nou, pana cand inima tanarului poet inceta sa mai bata.

Ramase cu numarul 2, un baiat cu potential, care avea 16 ani si 4 luni cand ea ii trimise un sms in miez de noapte: “si daca ne-am muta la Montevideo? Suna-ma maine dupa teza la fizica!”

Just getting started

Ca mereu, am privit cateva clipe amestecul scuipat in chiuveta. Pasta de dinti trecuse de la un albastru inchis, la un alb parca mai istovit decat de obicei. M-am uitat in oglinda  asa cum fac actorii prin filme, apoi mi-am spus: “tragi de timp sau ce morti ma-sii faci?”

Am iesit din baie si i-am intalnit privirea inlacrimata.

-Hai vino incoa, i-am spus. nu te uita la mine asa. hai nu te…

-Dar cum sa ma uit? mi-a raspuns rece ca o chitara la cota doua mii.

-Asa, ca si cand cine stie ce o sa se intample. ce naiba.

-Incerca sa intelegi, te iubesc si afara se moare. nu pleca!

Un slogan taraganat, din vreo 2 versuri, ne ajunsese la urechi mai devreme un pic si atunci ne tuguiaseram buzele in acelasi timp ca sa ne sarutam, asa cum faceam cand ne era frica sau bine; dar eu m-am retras in ultma clipa din calea ei, iar ea a stiut ca ceva se petrece cu mine. Cateva minute mai tarziu, ma spalam pe dinti, ca si cand nu puteam lua comunismul in piept decat cu o respiratie proaspata.

-Asculta ce e afara! In scurt timp se va sfarsi totul, ce rost are sa mai iesi?! te vreau intreg de craciun!

Aveam degetul mic de la picior inca bandajat de cand se luase lumina cu o seara inainte si ma lovisem de ceva prin casa. Ma durea din ce in ce mai putin.

-Abia incepe, i-am raspuns patetic, aranjandu-mi fesul negru, fara model pe cap. Totul abia incepe.

-Sa fugi daca e ceva, ma sfatui ea sugrumata. Sa fugi, ca nu-i nicio rusine sa fugi! In cateva zile vin anii 90; cei mai frumosi ani ai nostri sunt aciisa aproape.

Fragment din Regie

Am iesit pe coridor si am luat o la stanga. Facand cativa pasi, am realizat ca talpile pantofilor mei reuseau sa inchege prietenii scurte, de fractiuni de secunda cu pardoseala lipicioasa a caminului P10. Alcoolul, sucul, cafeaua, toate deveneau sub pantofii mei coagulantul unui sistem educational de tot rahatul.

Si, totusi, eram invidios pe toti studentii aia, asemanatori mie, insa care reuseau sa transforme conditiile vitrege de trai in unele acceptabile. Cu mici exceptii, aveau sa iasa ingineri slabi spre foarte slabi, insa cu multe povesti despre studentie.

Ca si mine, probabil. Un economist slab spre foarte slab, cu mari probleme cand venea vorba sa extraga un radical, insa cu multe povesti despre ocaziile in care am ratat din nou si din nou sansa de a iesi un economist bun. Inca nu aveam multe asemenea povesti, insa viitorul mi se arata ingaduitor si-mi facea cu ochiul cu fiecare ocazie. M-am oprit in dreptul unei camere cu usa semideschisa, pe care scria cu carioca verde: “Descalta-ti-va va rugam frumos”.

Am zambit la gandul ca cineva (cineva ca mine poate?) ar putea sa propuna o noua materie la Automatica, Electronica, Energetica sau poate in intreaga Universitate Politehnica din Bucuresti, o materie dulce-revolutionara careia sa-i dea numele de Gramatica Limbii Romane si Toate Situatiile de Cacat de Care Ea Te Poate Scuti.

Carrot Top

Eram in parc, cu o roscata inaltuta, nascuta in acceasi zi cu mine, insa cu 4 ani mai in varsta. Ma sorbea din priviri inca de la Iancului, cand am preluat-o intr-un Benz verde, fabricat in februarie anul trecut. Pe fata o cunoscusem la un eveniment de onlainari, tinut cu cateva zile inainte, la Crowne Plaza. A fost, intamplator sau nu, prima oara cand am sucombat in fatza insistentelor sora-mii de a ma imbraca la tweed.

Fata avea ochii verzi, sanii mari si un vocabular la fel de sarac precum numarul de trofee castigate de Dinamo. Toate cele trei insusiri speram sa lucreze in favoarea mea pana la sfarsitul zilei. Afara era arsita, dar bancutele din jurul nostru erau strajuite de carucioare de copii si caini de rasa, mici si mari, generatori de zambete si rahat. Pana la 29 de ani, Marina (asa o chema) fusese in Bulgaria de doua ori si la Chisinau de trei ori.

Prefera Bucurestiul, desi locuia aici de numai 8 luni, avandu-si originile in Bacau. Accentul de moldoveanca, desi incerca sa si-l mascheze prin eforturi scremute si caraghioase, era evident. Trecusera 2 ore de plimbari prin parc cand ma lasa in sfarsit sa-i pun mana pe picior, pe marginea lacului. Era tot ce puteam spera in atare conditii, asa ca incepusem sa tanjesc dupa aerul conditionat din masina.

Am strunit roscata inspre iesirea din parc si am ghidonat-o fara sa intampin dificultati catre portiera automobilului nemtesc. Am demarat lin catre apartamentul meu din Victoriei. La radio se nimeri un James Blunt de cacat. Era perfect.

Odata ajunsi la mine, am pus-o sa se descalte. Isi dadu jos cu o oarecare retinere facaturile Puma. Spre usurarea mea, nu-i puteau picioarele deloc. Ar fi fost pacat s-o dau afara pentru atat de putin. Dupa expresia fetzei am dedus ca privelistea de la etajul 19 a capitalei ii intari convingerea ca a nimerit bine, macar pe termen scurt, in aceasta lume nebuna.

Din bucatarie aparu Jean, bucatarul, cu un cutit in mana. Muierea scoase un tipat ascutit care ii dezvalui dintii albi, precum si o vena subtire de-a lungul tamplei. -Usurel, papusa, el e bucatarul. Jean saluta politicos si se scuza inutil. Ochii duduii tradau o ciuda indreptata catre sine; teama ca statutul de taranca ce nu mai vazuse bucatar profesionist o dadu de gol, facand-o sa etaleze un zambet aschimodic si fortat.

Credea c-o daduse in bara. Am linistit-o facand o gluma excelenta despre valetul Jeeves, cunoscut personaj al lui Woodhouse. Desi nu-i cunostea pe cei doi, isi reveni pe data si accepta bucuroasa un cockteil pe care nu-l ceruse. La fel si pe al doilea si pe al treilea. Pe al patrulea si-l prepara singura cu dexteritatea unui boxer intre runde.

Tocmai cand ma pregeateam s-o atentionez ca daca-mi pateaza parchetul o zbor in suturi, fata renunta la camasa business-casual cu care-si facuse aparitia cateva ore mai devreme la Iancului, ramanand intr-un maieu alb, simplu. Fara sa insist in vreun fel, scoase un telefon din geanta, schimba cartelele, apela rapid un numar si dupa 4 secunde de asteptare, rosti impleticit “Alo, Violeta…da fata io-s…nu cre’ ca vin in seara asta la camin. Dorm la un pretin…”

Eclipsa de forma

Eclipsa de soare din ‘99, asteptata de toata lumea cu sufletul la gura si ochelarii speciali pe nas, a reprezentat pentru mine epilogul unui zbucium launtric de lunga durata, sfarsitul unei dileme care crescuse in mine cu aceeasi repeziciune cu care crescuse PDSR-ul in sondaje la acea vreme: sa ma fac sau nu fotbalist?

Ecuatia devenirii mele nu continea nicio necunoscuta ce privea mijloacele sau capacitatile mele de a ajunge urmatorul Hagi. Intrebarea sfasietoare viza exclusiv decizia de a ma face sau nu ‘folbalist mare’. Astfel, faptul ca eram un ochelarist de 37 de kile, alergic la polen, nu erau chestiuni care sa ma puna cu adevarat pe ganduri. In definitiv, indeplineam cele 4 conditii considerate elementare la acea vreme, pentru a ajunge fotbalist:

1. Imi placea sa ma uit la fotbal, la televizor.
2. Imi placea sa joc fotbal cu prietenii.
3. Stiam echipa natonalei pe de rost.
4. Completasem albumul cu abtibilduri Panini de la Campionatul Mondial din SUA ‘94 (aveam inclusiv marocanii aia nenorociti pe care i-am cumparat la bucata, la negru, sacrificand inghetate, ciocolate si sucuri, timp vreo 3 saptamani)

Asadar, teoretic, fundatia unei cariere solide o aveam. Mai ramanea sa iau decizia finala. Aveam deja 13 ani si trebuia sa ma decid rapid intre viata de sportiv si cea in laborator. Dupa cum ati intuit, cea de-a doua optiune era sa ma fac om de stiinta. Nu stiam prea bine ce presupune o astfel de slujba, insa var-miu (salut, Cata!), la acea vreme pasionat de gaste, pui de gaina si radaste, imi inoculase cumva credinta ca “om de stiinta” e ceva ce trebuia neaparat incercat.

In acea zi de 11 august, pe terenul Liceului Mihai Eminescu din Buzau, echipele erau facute. Cele doua Ghizdence (fiicele gemene ale reprezentativului atacant al Gloriei Buzau, Ghizdeanu nu-stiu-cum) erau poate singurele muieri din sud-estul tarii care driblau excelent, de-ti venea sa zici “bai, voi n-aveti treaba pe la bucatarie?“. Intrucat misoginismul nu exista p-atunci, cand ne driblau, majoritatea dintre noi ne rezumam la a le baga in pizda ma-sii de urate (erau urate). La scorul de 4 la 4, cu circa 10 minute pana sa-nceapa evenimentul planetar numit “Eclipsa”, mi-am amintit ca trebuie sa plec acasa, ca sa savurez momentul cu parintii mei, pe balcon.

Astfel, mi-am pierdut putintel concentrarea in timpul jocului. Ghizdeanca F., cea in echipa cu mine, ma dojeni prompt, ca o sora mai mare (si mai urata, dupa cum ziceam): “Unde dai, ma idiotule, nu m-ai vazut libera pe dreapta?“. Scena se repeta 3 minute mai tarziu, cand, desi cu ochelarii la ochi, am ratat singur cu poarta goala. Numai ca, de data asta, Ghizdeanca isi imbogati dojana parinteasca cu un “Ce prost te-a facut ma-ta, lasa-te de fotbal”. Tocmai cand eram pe punctul de a o scuipa si a fugi, de dupa gard, de la inaltimea celor 160 de centimetri ai sai, ‘nea Ghiocel, instalator si chibit fara viata, o completa in timp ce se scarpina in ureche cu cheia de la Dacie: “Are dreptate fata, bai Aragaz. Slab, slab de tot joci“.

Am fugit acasa atunci, transpirat si plans si mi-am jurat, in timp ce urmaream eclipsa, ca decat sa fac ceva la care sa nu fiu cel mai bun, la care sa nu dau clasa tuturor, mai bine o las balta. Mai bine ma concentrez pe ceva ca lumea, ceva maret si special, la care sa excelez, si care sa ma faca de-a dreptul unic. De aceea am dat la ASE si am terminat anul trecut cu media 7,89. Ia zi, Ghizdeanco, cine-i prostu’ acu’ ?

Mesaj Agonizant Trimis

Multa vreme nu m-am apropiat de stilou si de calimara cu cerneala pentru ca stiam ce ar fi urmat. Era ca in bancul cu politistul care stie ca va aluneca atunci cand vede coaja de banana. Nu m-am asezat la birou ca sa scriu, pentru ca despre noi doi si despre lunile friguroase s-au scris deja prea multe.

Chiar si eu am exagerat in trecut. Ai fi primit plicul si l-ai fi rupt in doua, dezamagita, spunand cu voce tare “tu nu stii, mai baiatule, ca despre noi si despre lunile friguroase s-au scris deja prea multe?”. Nu as fi putut suporta asta.

Mai mult, furthermore, moreover, plicul alb cu timbru de 2 lei mi-ar fi desconspirat cu totul momentele in care iti scriam. M-ai fi vazut la birou, cu gandurile, ca de obicei, impartite intre degetele tale, sanii tai, mirosul tau. Lumina slaba din camera mi-ar fi proiectat umbra capului pe perete.

Mi-ai fi vazut urechile mari, nasul prea gros, barba ciufulita. Dintr-odata nu ma mai iubeai, iar eu intram in panica. Covorul murdar si rece nu m-ar fi impiedicat sa cad in genunchi si sa raman acolo cateva minute. Apoi, saliva de pe spatele timbrului, pasul tot mai mic pana la posta si gata, Mesaj Agonizant Trimis.

Auschwitz, Oswiecim, Solutia Finala

A word of advice, cum ar veni in engleza: cand vrei sa vizitezi orase sau obiective turistice altundeva decat in propria tara, asigura-te de ca stii sa pronunti corect denumirea locala a respectivului oras sau obiectiv turistic. Astfel, vei fi scutit de dat din maini si explicat pe litere ce si cum.

Asta a fost introducerea jucausa, singurele randuri amuzante dintr-o relatare pe care nu as fi adaugat-o pe blog, daca ce am vazut acolo nu mi-ar fi dat dureri de cap si de burta. Auschwitz este este Motivul pentru care uneori iti vine sa te pisi pe ea de viata. Germania anilor 40 a facut inca si mai mult.

Mi-am negociat plecarea cu soferul autocarului pe la ora 11. M-am facut inteles abia dupa ce tipul a inteles la randul lui ca Auschwitz si Oswiecim reprezinta unul si acelasi loc unde au murit peste 1 milion de oameni. Soferul ala ignorant avea sa fie un prolog pentru ce aveam sa traiesc in urmatoarele 5 ore: scarba si revolta.

La 12 am coborat in autogara orasului Auschwitz pe o vreme parca mana-n mana cu spiritul istoriei de acolo: ploaie, vant, strazi patrunse de pustiu si tristete. De acolo si pana la muzeu sunt 7 kilometri, pe care i-am parcurs cu un autobuz decent, contra sumei de 2,20 zloti. Soferul m-a-ntrebat de unde sunt, si ce fac aici. Sunt din Rumunia, mosule; si am venit la Auschwitz cu rucsacul in spinare sa vad cum va merge industria auto, ce altceva?

Ajuns la muzeu, mi-am luat pliant, ghid cu traseu, o carte de istorie, am platit pentru ghidul vorbitor de engleza, am ridicat castile de la ghiseu si am asteptat sa se faca unu jumate ca sa porneasca turul. Grupul din care faceam parte era alcatuit din americani (vreo 10) si, dupa accent, australieni (vreo 3-4). Mai eram si eu, roman. “Don’t smoke, don’t take pictures inside, stick to the group, it’s very easy go get lost around here” au fost primele cuvinte ale ghidului, intr-o engleza foarte buna. Ce aveam sa vad si sa simt, sub indrumarea acestui polonez poliglot, nu pot explica foarte exact, pentru ca e mai simplu sa simti decat sa vorbesti.

Desi conditiile de “trai” ale celor executati in lagar pe parcursul a circa cinci ani erau incredibile, muzeul in sine m-a impresionat mai mult. Citisem pe net si in cate o carte despre al 2-lea razboi mondial despre foametea, munca grea si fara sens (caratul dintr-un loc in altul al pietrelor), bataile crunte, experimentele criminale si asa mai departe, insa nu m-a dus capul sa intru pe siteul muzeului. Acolo, in muzeu, sunt de fapt imaginile socante, pentru care trebuie sa ai stomac.

Restul, cladirile, sarma ghimpata de care daca te apropiai erai impuscat fara avertisment, aleile care acum jumatate de secol erau pline de sange si de dinti, chiar si camerele de gazare in care oamenii erau invitati sub pretextul unui “dus fierbinte urmat de o supa calda” ,toate astea veneau oarecum in prelungirea celor citite si vazute in filme. Eram oarecum pregatit. Pentru restul insa, nu. Cred ca e bine ca nu ai voie sa faci poze in interior; cred ca aceasta decizie are si alte rationamente decat cele ce tin de siguranta drepturilor muzeului.

Intr-una din camere, in spatele unei vitrine (poate prea) bine luminate, se afla peste 2 tone (!) de par de femeie. Parul este albit de vreme si de privirile a milioane de turisti. Femeile erau rase in cap, iar parul lor trimis in Germania, unde era prelucrat in covoare, prosoape si mopuri. Am vazut in aceeasi camera un astfel de covor facut din par de mama. In spatele meu, o americanca la vreo 40 de ani, nu-si putu abtine un “Oh, Jesus!” tremurat. Daca ati fi auzit acel “O, Doamne” spus in manusi, intr-o secunda ati fi stiut, ca si mine, ca doamna respectiva era evreica, mama, sotie si fiica.

Urmatoarea camera in care am pasit a fost cea a lucrurilor personale. Iarasi vitrne luminate in care se gaseau, puse pe caprarii, sute de kilograme de oale, pieptane, pantofi, creme de pantofi, ochelari. Oamenii fusesera incurajati sa-si aduca multe lucruri cu ei. Apoi, un munte de geamantane, pe care posesorii isi scrisesera numele, orasul de provenienta si data nasterii. Pe una din ele am putut citi 3.XII.1938. Pe copila o chema Anna si era din Ungaria.

Urmatoarea camera, precum si coridorul lung care ducea la ea, erau pline de poze. Inainte sa descopere ca e mai comod si mai eficient sa-i tatueze, nazistii fotografiau. Toate pozele de acolo reprezentau oameni morti. In timp ce treceam prin dreptul lor, am observat ca circa 1 din 40 schitau un zambet in momentul in care li se facea poza, un zambet aproape insesizabil. Multi mureau dupa 2 luni, unii rezistau cateva saptamani, foarte multii erau insa gazati in primele 2-3 zile.

Pe un perete, in aceeasi camera, se afla o poza mare in care se regasesc doua perechi de gemeni, toti patru tigani. Aveau in jur de 10 ani si toti fusesera mutilati experimental de faimosul doctor de la Auschwitz al carui nume am refuzat sa-l retin, care incerca sa elucideze misterul nasterii de gemeni si tripleti. A omorat cateva mii de gemeni si tripleti astfel, iar de misterul lui neelucidat inca ne doare pe toti in p**a.

Zidul in dreptul caruia erau impuscati evreii, tiganii, homosexualii, anti-socialii, dupa ce in prealabil erau dezbracati, aliniati si fugariti, era plin de flori si de turisti cu aparatul in mana. Am asteptat sa se elibereze ca sa-i fac si eu o poza, cu riscul de a ma departa un pic de grup. Camera de gazare se afla la iesirea din lagar, in apropierea boltei pe care scrie cinic “Arbeit Macht Frei”. Acolo, nefericitii erau inghesuiti, iar din tavan, prin orificii speciale, erau aruncate granule otravitoare de Cyclon B, care in 10-12 minute omorau sute de insi.

Ratand deplasarea cu autobuzul la Birkenau, al doilea lagar, insa mult mai mare, aflat la 3 km de Auschwitz I, am luat-o pe jos. Se inserase, nu mai ploua. Am facut 25 de minute, iar cand am ajuns, grupul meu tocmai terminase vizita. Cat vedeai cu ochii, sarma ghimpata, ceatza, baraci din lemn si caramida. Nu am stat decatt 10 minute. Am facut prosteste cateva poze si nu am urcat in turn, de unde cica se poate vedea toata suprafata de 175 de hectare de lagar, unde oamenii erau adusi cu trenul, respirau un pic, si mureau.

Andrii Popa

S-a intamplat intr-o vara, la mare. Am cunoscut in vara aia multi oameni.
Eram amandoi pe plaja aspra dintr-o statiune. Eram la cativa metri unul de altul iar eu ma holbam la ea ca un dobitoc. Era creata, fuma tigari de-alea subtirele, avea o chitara langa ea. M-a observat, a stins tigara intr-o scoica umeda si a venit langa mine. La ochiul stang avea cearcane, sau poate era o vanataie mai veche, oricum, era frumoasa. “Stiu sa cant doua melodii. Andrii Popa si Unforgiven. Alege!”. Asa mi-a zis. Avea o chitara nou-nouta, de incepatator; m-am uitat la ea si am zambit, aveam aceeasi privire dobitoaca de mai devreme.

-Aleg Andrii Popa, i-am raspuns. Te aleg pe tine, as fi vrut sa continui, dar deja incepuse sa cante.
Soarele tocmai apunea, era o lumina buna, care ne facea dintii albi si pielea bronzata. La primul acord, nisipul, marea, briza, toate incetara sa mai fie romantice pentru ca ele nu mai existau. Apoi privirea mea facand naveta intre grif si umarul ei incordat. N-am ajutat-o nici macar la refren, cand incetinea ritmul incercand sa ma atraga in jocul melodiei. De capul lor, palmele transpirate au izbucnit in aplauze la sfarsit. Si-a aprins o noua tigara si a zambit timid, apoi m-a intrebat daca mi-a placut.

Urma sa zic ca ‘da’, ca as vrea sa mi-o mai cante odata, apoi Unforgiven, apoi din nou si din nou pana cand isi pierde vocea, iar eu mintile. Se ridica insa si pleca, lasandu-mi 2 tigari, fara sa ma intrebe daca fumez. Fara sa ma lase sa o laud.

Prietenia lor

Intre doua pachete de tigari, pe o bancutza in herastrau, o fata are timp sa se gandeasca si sa simta toata melancolia de pe pamant. Are timp sa-si aduca aminte de primul baiat care i-a cerut prietenia, cu vocea tremuranda, de-a lungul unor secunde ce pareau sa nu se termine niciodata. Cand fetelor li se pretinde prietenia sub un panou de baschet obosit, in curtea scolii, ele au datoria sa accepte pe loc, nu “sa se gandeasca mai bine”. Este de bun-simt sa nu faci vant unui baiat de 11 ani, care risca rusine si esec intr-o clasa de elevi care tocmai a trecut de la invatator la profesori.

Intre doua pachete de tigari, probabil ca ea se gandea la altceva pe bancuta aia, iar eu ca prostu’, dupa un liceu si-o facultate searbada ma gandesc ca si ea se mai gandeste uneori.

Asus ROG Phone 5 este un telefon de gaming care concureaza cu Samsung S21

Asus ROG Phone 5 se lansează ca unul dintre cele mai bune telefoane de gaming pe care le puteți cumpăra.

Asus ROG Phone 5 este cel mai recent telefon de jocuri al mărcii, care vine cu o mulțime de mici îmbunătățiri la cel mai puternic smartphone Android lansat până în 2021 – care poate chiar să depășească Samsung Galaxy S21 în unele repere.

Nu este o surpriză, având în vedere că telefonul oferă câteva specificații monstruoase: toate versiunile telefonului detin un chipset Qualcomm Snapdragon 888, iar modelul de bază poate avea 8 GB, 12 GB sau 16 GB RAM. Există, de asemenea, două ediții mai scumpe ale telefonului: Asus ROG 5 Pro, care vine cu 16 GB de memorie RAM și Asus ROG 5 Ultimate, cu funcționare limitată, cu un RAM de 18 GB în lume.

Aceste versiuni mai scumpe vin cu un design ceva mai rafinat și panou OLED pe spate pentru a afișa un mesaj sau o siglă personalizabilă. Dar chiar și stocul Asus ROG 5 este puternic și versatil, cu butoane ultrasonice, difuzoare fantastice, reîncărcare extrem de rapidă de 65 W pentru bateria sa de 6.000 mAh – și o mufă pentru căști de 3,5 mm.

Asus ROG 5 este conceput pentru cei care folosesc telefonul mai mult in domeniul jocurilor , având în vedere avantajele hardware și software, dar telefonul are o mulțime de atracții pentru mai mulți consumatori obișnuiți, de la durata de viață extinsă a bateriei până la sunetul impresionant de la perechea de difuzoare orientate spre înainte. Dezvoltatorii https://unlockflix.net promit să furnizeze un cod de deblocare imediat după lansarea oficială a telefonului.

În multe privințe, ROG 5 este un smartphone Android de vârf care rivalizează cu gama Samsung Galaxy S21.

Dar nu și în fotografie: camera triplă ROG 5 din spate nu include un teleobiectiv, punându-l într-un dezavantaj de utilitate în comparație cu capacitatea „Space Zoom” 30x a Samsung S21 – să nu mai vorbim de software-ul de procesare a fotografiilor în general superior la telefoanele Samsung.

La fel ca predecesorii săi, ROG 5 se concentrează pe jocuri, nu pe camere, ceea ce este un compromis care poate fi în regulă pentru unii consumatori, dar care ar trebui să fie reținut pentru cei care cumpără cele mai bune telefoane cu cameră.