Autor: admin

m avut pana acum contact cu 4 tipuri de civilizatii: cea balcanica, din care facem si noi parte, cea mediteraneana, nu foarte diferita dar totusi distincta, cea nordica si cea americana. In ciuda catorva contacte sporadice si limitate ca perioada, cea asiatica mi-a scapat pana acum. Bineinteles ca dintre cele 4 atat eu cat si resul lumii considera ca cea balcanica este pe ultimul loc in ceea ce priveste gradul de dezvoltare si ultima pe scara evolutiei moderne.

Cu toate asta noi avem o calitate care incepe sa lipseasca din ce in ce mai mult celor de deasupra. Toate celelalte 3 categorii se bucura de situatii materiale net superioare, care duc la un grad sporit de confort, usurinta in a duce la bun sfarsit satisfacerea unei nevoi. Au parte de infrastructura moderna, autostrazi, trenuri, etc foarte bine organizate (mai ales la nordici) incat nu trebuie sa faci un efort deosebit ca sa poti ajunge din punctul A in punctul B. Transportul e doar un exemplu, acolo totul e mai simplu, nu e nevoie de efort sa faci mai nimic, pentru ca nu e nevoie, sunt organizate lucrurile in asa fel incat sa nu iti solicite prea mult instinctul de supravietuire.

Si de aici cred eu ca porneste problema: fiind totul prea simplu majoritatea vesticilor nu mai sunt nevoiti sa gandeasca, in sensul creativ al cuvantului. Joburile sunt foarte bine structurate, mai ales in corporatii (angajatorii cei mai mari pana la urma) unde totul e definit si nu e nevoie sa fii prea creativ, legea e bine pusa la punct si nu sunt prea multe portite (vezi legea romaneasca).

Prin comparatie, Romania (si tarile balcanice sarace, gen Bulgaria) este teritoriul “descurcarii”. Din cauza saraciei in principal, suntem fortati sa gasim metode cat mai diversificate de a face bani: “combinatia” este de mult intrata in vocabularul intreprinzatorilor de o zi pe alta. Lasand la o parte starea de repulsie cand aud sau ma surprind folosind si eu cuvantul asta, procesul in sine are rolul de a ne mentine gandirea alerta.

Romania chiar e “simply surprising” pentru ca stabilitatea lipseste de cele mai multe ori si inca mai suntem nevoiti sa gandim altfel sau sa inovam, de cele mai multe ori contrar vointei noastre, pentru ca nu facem altceva decat sa redescoperim roata vestica.

Ce mai simplu exemplu aici ar fi americanii, care scosi din zona lor de confort, cand sunt cu adevarati nevoiti sa gandeasca, se impiedica si in cele mai simple taskuri. Din cauza asta nu au o cultura generala prea dezvoltata, tocmai fiindca a disparut nevoia. Nu trebuie sa mai stim acum cine era X daca avem raspunsul in google.

Pana la urma poate asta inseamna civilizatie, poate nu e rau deloc. Timpul ramane sa ne arate asta.

Asta se vrea un articol “de bine”, dar ca sa ajung acolo trebuie sa trec mai intai prin partea negativa Smile

Mi se pare ca traim intr-o lume preponderent critica. In presa, la TV, pe strada, in trafic, la coada la platit taxe, etc, lumea in primul rand critica. De cele mai multe ori au si dreptate: politicienii sunt de 2 lei, “vedetele” sunt semi analfabete, soferul ala conduce fara sa se uite in oglinzi, functionarul ala nu intelege matematica, etc. Stiti ce vreau sa spun.

Mi se pare ca suntem (incepand cu mine) prea dornici sa scoatem la iveala aspectele negative, atat dintr-o situatie cat si dintr-o persoana anume. Pana la urma e natura umana: ce e bine e normal, ce e rau se pedepseste.

Incerc in ultima vreme sa accept si sa aplic o idee: toti oamenii isi cunosc 95% din defecte, chiar daca nu par, pentru ca nu le convine nici lor pe deplin situatia. Poate ca 99% din oameni nu fac nimic sa si le indrepte, dar nu ma ajuta cu nimic sa le reamintesc cu fiecare ocazie ca le au. De fiecare data cand critic pe cineva nu fac altceva decat sa devin mai acru si mai de evitat in ochii lor.

Sigur, exista critica pozitiva, constructiva, nu pot fi mereu lapte si miere, spunand numai lucruri bune pentru ca trec in extrema cealalta a naivitatii, dar nu mi-ar strica deloc sa trec mai usor peste partile negative ale unui om, sa nu il cataloghez imediat pentru actiunile lui si sa il las asa cum vrea el sa fie, mai ales in situatia in care nu sunt afectat direct de deciziile de zi cu zi pe care le ia persoana respectiva.

Fundamental toti avem un pitic pe creier, la unii sta mai in fata, la altii e mai putin vizibil: vrem sa ne facem placuti, apreciati, sa ne simtim bine in pielea noastra. Daca eu, la contactul cu alta persoana, ii spun doar ce defecte are (chiar daca o fac politicos) ce impresie crede ca am despre el/ea? Daca tot ce fac e sa critic, cat de incantat(a) va fi sa mai vorbeasca cu mine in viitor?

As merge pe un raport minim de 1:1, tot ce e sub asta nu are un final prea fericit: pentru fiecare sugestie de imbunatatire sau scoatere in evidenta a unui defect trebuie sa vina macar un lucru bun. Daca nu il pot respecta inseamna ca nici eu nu am de ce sa mai am vreo legatura cu persoana respectiva in viitor, in afara vreunei constrangeri.

Luna de miere a trecut. Am avut impulsul sa scriu la cald despre asta dar am asteptat sa vad daca timpul imi altereaza in vreun fel trairile. Sunt vacante in care am fost foarte entuziasmat, dar dupa ceva vreme totul s-a temperat. In cazul Maldivelor ma bucur ca nu s-a intamplat asta.

Asa ca pe o insula ratacita prin oceanul indian am putut sa (si voi fi individualist, o sa vorbesc doar despre mine):

– imi iubesc nevasta
– merg tot timpul descult (cu exceptia unor cazuri rare in care purtam slapi)
– nu aud nici un telefon sunand timp de 9 zile
– vorbesc la telefon de doar 2 ori in 9 zile
– aud linistea
– vad imagini incredibile, unice intr-o viata
– nu ma grabesc nicaieri niciodata
– nu ma plictisesc desi nu era nimic “de facut”
– vad cerul si stele mai multe decat in orice oras
– fiu la 2 grade de ecuator
– fac plaja la jumatate de noiembrie
– simt cum timpul poate curge si altfel
– nu fiu stresat de nimeni si de nimic
– calatoresc undeva peste 30 de ore in continuu
– descopar ca raul de mare nu trece niciodata Open-mouthed smile
– vad cat de diferit si de asemanator poate fi un continent indepartat
– vad atatea culori diferite, toate pe acelasi peste
– vad un nisip atat de alb incat nu putea fi privit fara ochelari de soare
– inteleg macar in parte conceptul de paradis pe pamant

Sunt locuri care iti plac atat de mult incat mori de nerabdare sa te intorci, dar stii ca daca o faci prea curand ii rapesti fundamental din ceea ce a insemnat prima data.

Am ales Eforie Nord week-end-ul asta din cateva motive: in mamaia nu vreau sa calc iar in Vama am tot fost. Am vrut un loc cu o plaja si o apa ok.

Stiti zvonurile alea cum ca la Eforie merg numai familistii? Eh, sunt complet adevarate Smile

Am ajuns vineri seara increzatori in ce poate oferi statiunea, primul impact a fost placut cand ne-am cazat intr-o vila a carui proprietar e unul dintre cei mai amabili din cati am vazut pana acum. Pornind spre plaja ma napadeau amintiri de cand veneam cu parintii aici acum vreo 15-17 ani, mai ales faleza. Franturile astea mi-au fost intrerupte cand am ajuns pe plaja unde abia aveai loc sa arunci un ac, mai degraba un bold, acul era prea mare. Majoritatea erau familii cu copii de toate varstele, nu foarte instariti, dar dornici de o mare cinstita.

Al doilea impact a fost sa constatam ca romanul “de clasa medie” s-a ingrasat teribil in ultimii ani. Mergand la Marea Neagra doar in Vama unde sunt multi oameni sub 30 de ani, nu am avut ocazia sa mai vedem romani dezbracati de ceva vreme, iar ce am vazut aici nu arata prea bine, semn ca devenim si noi incet o societate “civilizata” Smile Si nu vorbesc aici de 5-6 kg in plus, vorbim de greutati care au ridicat lejer nivelul marii.

Un pic ingrijorati de ce era pe acolo deja ne faceam planuri pentru unde vom merge la plaja sambata, daca va fi Vama sau (la doleanta sotiei) Mamaia. Oferta de restaurante era si ea destul de slaba, dar totusi cu optiuni suficiente pentru 2 zile. Stim, suntem pe alocuri fitzosi, dar mai bine asa decat ipocriti Open-mouthed smile

A doua zi ne-am trezit mai increzatori si, stimulati de faptul ca masina ne era blocata in parcarea vilei de cativa cetateni plecati deja la plaja, am decis sa ramanem totusi in Eforie.

De aici incolo am fost mai relaxati, ne-am vazut de plaja noastra si ne-am amuzat pe alocuri de:
– baietii bronzati intreprinzatori care vindeau porumb fiert numa bun pentru “bronzat burtica si tzatzica”
– eternii vanzatori de bilete la super concertele Loredanei, lui Nicu Paleru, inegalabilii Stela si Arsinel, Tociu si Palade, etc (RIP de pe acum in caz ca nu apuc pe facebook cand o sa dispara dintre noi vreunul)

Impresia generala e ca Eforie in ultimii 20 de ani nu s-a schimbat prea tare. Au aparut mai multi vanzatori de chinezarii, iar pe langa hamsii a aparut si shaorma.

Desi nu a fost cel mai bun loc de mers la mare pe hartie, Eforie s-a dovedit totusi a fi un weekend reusit, in primul rand pentru ca am facut o iesire intima in doi completata de un rasarit de luna superb, pe malul marii.

Morala este: conteaza mai putin locul, cel mai important e sa fii cu cine trebuie.

Cate ore petreci pe zi in compania unui computer, telefon sau alt gadget? Cate dintre orele astea sunt chiar productive si cate sunt doar de fun?

Daca esti intr-o stare mai proasta sau te doare capul de la atata computer, mai bine nu citi mai departe, altfel ma vei injura 🙂

Orice mare “bine” de pe lumea asta este un cutit cu doua taisuri. Pe de o parte isi satisface scopul de a ne face viata mai usoara dar pe de alta parte poate duce foarte usor la consecinte negative. De exemplu industrializarea pornita in anii 1800 care a dus la un confort fizic sporit (hrana mai ieftina si mai multa, transport rapid, bunuri de larg consum mai usor de produs si cumparat, etc) dar si la probleme de sanatate inexistente pana atunci: obezitate, probleme cardiace, cancer, etc.

Tehnologia, asa cum o percepem azi, a adus avantaje imense fata de acum 20 de ani: internetul, computerele economisesc o gramada de timp prin plati, cumparaturi, comunicare, organizare, etc.

Ca sa imi raspund si eu la intrebare, cred ca petrec intre 10 si 12 ore pe zi in fata computerului, din fericire pot spune ca pe 70-80% sunt productive (nu cred ca exista cineva care isi petrece 100% din timpul pe computer doar pentru chestii utile). In weekend orele astea sunt aproape de zero din fericire (nesocotind aici filmele, la care ma uit pe TV , deci nu conteaza 😀 ).

Cel mai recent exemplu este aparitia ipadului. Controversat ca si utilitate, ipadul vrea sa devina doar un gadget de entertainment, sa mai spele un pic unele portiuni ale creierului si sa mai cotizam un pic la stapan (apple) 🙂

Concluzia mea ar fi ca orice lucru care iti imbunatateste viata poate deveni foarte usor o forma evoluata de sclavie, una numai in aparenta voluntara. Stapanul nu mai e acum fermierul care cultiva bumbac, e tehnologia in sine, avand acolo sus in birourile sefilor marile companii din domeniu: apple, microsoft, etc etc.

Recunosc ca sunt un fan moderat al tehnologiei, am destule chestii care se baga in priza, dar incerc sa ma indemn singur spre moderatie.

Conectarea permanenta la orice fel de tehnologie rapeste din umanitate, din faptul ca suntem niste animale relativ evoluate, intrerupe existenta fizica si spirituala asa cum ar trebui ea sa continue. Faptul ca stam tintuiti in scaun atatea ore pe zi este o contradictie majora asupra legilor naturii si lipsa unui echilibru in ceea ce priveste “conectivitatea” poate duce la alterari profunde chiar ale speciei noastre.

Suna fatalist, dar e “numai” cel mai rau lucru care s-ar putea intampla, sper sa nu fie chiar asa

Scriam acum ceva vreme un articol despre motivatie si una din sursele ei. Azi e randul unei noi surse de motivatie, poate cea mai mare: frica 🙂

A fost de-a lungul istoriei in spatele multor actiuni, organizatii, etc. Biserica, de exemplu, a pornit (printre altele) cu ideea ca daca pacatuim ajungem in iad si Dumnezeu ne pedepseste.

Pornind de la natura noastra animalica, frica e sinonima cu instinctul de conservare. Toate amenintarile (mai ales fizice) asupra propriei fiinte trebuie tratate cu o anumita reactie. Dupa cum spune si wiki, frica este o reactie pur emotionala la o posibila amenintare, un mecanism de baza de auto-aparare.

Ca orice alta emotie necontrolata, frica il face pe om manevrabil. Fara posibilitatea de a regla constient nivelul fricii, suntem capabili de reactii previzibile, care pot fi usor folosite impotriva noastra. De aici si conceptul de cultura fricii, care spune ca frica poate fi construita artificial pentru a putea obtine o anumita reactie.

Cele mai bune exemple sunt atacurile de la world trade center, care s-a lasat cu cateva mii de victime (un numar insignifiant fata de orice alta cauza a mortalitatii in SUA).

Mai usor observabil si pe meleagurile noastre, frica este un excelent instrument de marketing: companii de asigurari, industria auto, device-uri pentru protectia copilului, alarme, etc. De foarte multe ori mesajul trimis de catre companii este din categoria: daca nu cumperi asta o sa patesti asta, bineinteles foarte rau pentru tine si familia ta. Nu neaparat atat de direct, dar sub o forma subliminala, greu de detectat.

Exista chiar un concept denumit “Fear Marketing”, inclusiv companii cu scopul de a dezvolta campanii de marketing bazate exact pe frica (incercati un google search).

Toti cadem in capcana asta macar o data, toti alegem mai multe sisteme de siguranta pe masina de exemplu. De cele mai multe ori nu ne intrebam daca beneficiile produselor de “siguranta” sunt reale, daca statisticile sunt corecte, daca nu ne sunt ascunse informatii vitale atunci cand ni se vinde ceva. E foarte usor pentru o companie sa “modifice” un pic informatiile atunci cand vrea sa vanda ceva si majoritatea nu vor ezita sa o faca. Fiecare in jobul lui a avut momente cand a fost nevoie sa “cosmetizeze” o informatie pentru a putea convinge un client.

Pe de alta parte, frica poate avea si un aspect pozitiv: ea poate motiva. Frica unui venit mai mic luna viitoare, a pierderii jobului, poate duce la chestii bune cum ar fi munca mai eficienta, atentia la lucrurile importante, etc.

Totul tine, din nou, de echilibru.

Nu am mai scris de mult despre o carte. Intre timp s-au scurs cateva: Mantuitorul Dunei, Despre omul frumos (Puric), Oameni si soareci (Steinbeck), etc. A fost si la inceputul anului o scurta perioada in care am facut o pauza de citit, preferand filmele, ca deh, urmau oscarurile 🙂

Revin in forta cu o carte foarte buna: Outliers a lui Malcolm Gladwell, acelasi care a scris si The Tipping Point.

In Outliers e vorba despre succes. Si desi ar putea parea usor o alta balarie de dezvoltare personala insipida si fara efecte, Gladwell povesteste despre altceva. O scurta analiza a catorva oameni de succes si a motivelor pentru care au ajuns acolo unde sunt.

Daca alti “cunoscatori” ai reusitei in viata spun ca daca muncesti ajungi acolo unde trebuie “no matter what”, in cartea asta abordarea e un pic mai practica: ajungi acolo daca muncesti profitand de anumite oportunitati care ti se prezinta.

Si pornind de aici, sunt povestite pe scurt vietile lui Gates (care a beneficiat de pe urma ajutorului financiar dat de mama lui pentru a putea avea acces la un computer, pentru ca in anii 60 erau extrem de rare), Beatles (care au avut ocazia sa exerseze timp de luni de zile in Hamburg, concerte live in fiecare zi, 7 zile pe saptamana, desi nu erau platiti cine stie ce, doar pentru practica) sau cazuri ale unor oameni cu un IQ ridicat care nu au reusit cine stie ce, din cauza ca nu au avut sau nu au profitat de vreo oportunitate. Vorbeste despre o gramada de factori, incepand de la data nasterii (nu, nu e vorba de vreun horoscop) si terminand cu mostenirea culturala a fiecaruia.

Cu alte cuvinte arunca o privire mai realista asupra reusitei, lasand la o parte bullshitul inspirational sec, al carui merit este doar de a te deprima o data ce afli ca nu e chiar asa cum zic ei, si arata o potentiala reteta a succesului cu mult mai pragmatica: munca, oportunitati, profitarea de pe urma lor si apoi iar munca.

Ascultam azi in masina o discutie despre dorinta de a emigra din Romania catre tari mai “calde”. Am ascultat diverse pareri de la oameni aflati inca in tara sau de la romani stabiliti in Germania, Canada, etc.

Evident parerile erau impartite 2 categorii: mai bine afara / mai bine in tara. Argumentele erau destul de clasice. Cei plecati au facut-o pentru un trai mai bun (material, civilizatie, bun simt, etc), cei ramasi pentru ca isi iubesc tara, aici sunt casa si familia lor si vor sa ajute la dezvoltarea ei (adica au incercat sa plece dar n-au reusit 🙂 ) – insert obvious joke here).

Mi-a placut una dintre pareri care spunea ca Romania va deveni civilizata poate peste 50 de ani. Omul avea 34 si se gandea ca abia la 84 de ani va prinde si el o tara in care e placut sa traiesti. Pragmatic vorbind, estimarea de 50 de ani imi pare una realista.

Comunismul si-a lasat o amprenta mult mai dura decat s-ar parea la prima vedere. Generatia mea (29-30) e inca partial cangrenata de perioada aia nenorocita care ar fi trebuit sa se incheie in ‘89. Asta pentru ca ii vedem in jurul nostru pe oamenii care ne conduc acolo sus si multi dintre noi alegem cardasia cu “alesii” pentru a razbate si pentru a avea o viata mai buna. Problema ar fi ca si copiii nostri vor suferi si ei ceva mutatii de la o judecata normala, care le va afecta si lor viata. In ideea asta, 50 de ani pare realist.

Pe de alta parte economia Romaniei creste pentru ca vesticii au nevoie de 2 lucruri: mana de lucru ieftina si noi piete de desfacere pentru produsele lor. Din cauza asta nici nu mai producem mare lucru, economia fiind sustinuta de consum (al produselor de import) si de outsourcing de servicii (IT, telecomunicatii, etc). Daca am ajunge la un nivel de trai ca in vestul Europei inseamna ca am castiga aproape cat cei de acolo, deci ne-ar disparea unul dintre motoarele cresterii. Pana atunci ar cam trebui sa producem si noi ceva, sa nu ne trezim ca ne fuge covorul de sub picioare 🙂

Acum cativa ani ma gandeam si eu serios la emigrare. Pentru linistea si civilizatia oferita de o tara ca Suedia, pentru o clima ca cea din California, pentru dinamismul americanilor sau pentru viitorul copiiilor mei, sa poata creste intr-o tara in care femeile nu sunt abordate pe strada de necunoscuti tuciurii, in calduri. Intre timp s-a schimbat un singur lucru, faptul ca am pornit un birou in Romania, am angajat oameni si poate vor merge in sus lucrurile. Asta rezolva macar partea materiala. Daca as fi continuat sa fiu angajat, poate ca deja eram si eu prin alte tari “calde

In putinii (2) ani petrecuti intr-o multinationala am avut ocazia sa observ destul de multe lucruri pentru prima data intamplandu-se intr-o companie. Despre unul dintre ele incerc sa povestesc azi si anume riscul de camuflare a incompetentei.

Intr-o companie foarte mare se respecta clopotul lui Gauss in ceea ce priveste performantele: sunt cativa foarte buni, sunt multi pe la mijloc si cativa slabi.

Companiile mari se lovesc de riscul ca cei slabi sa treaca neobservati, un risc mult mai mare decat in companiile mici. Asta se intampla, cred eu, din cateva motive principale. In primul rand orice activitate are loc mai lent intr-o companie mare. Comunicare greoaie, proceduri, birocratie, etc. In al doilea rand dificultatea mai mare de control si evaluare a rezultatelor angajatilor. Un manager care are 15 oameni in subordine nu va avea un job usor facand asta. Si daca unul din cei 15 este incompetent, indolent sau pur si simplu prost, el sau ea isi pot ascunde mai usor lipsa rezultatelor.

Nu putine au fost cazurile cand vedeam o lipsa exagerata de interes, inteligenta sau dorinta de a munci, fentate printr-o explicatie mirobolanta, mai ales trimisa pe email, continand de la 300 de cuvinte in sus. Explicatii elaborate, cu multe bullet pointuri, cu cifre, documentate serios. Culmea, pentru explicatii se gasea mereu timp si dorinta.

Intr-o firma mica e mult mai usor de observat cand cineva nu isi face treaba. Sunt mai putini oameni, fiecare cu responsabilitatile lui, iar cand lantul de la bicicleta nu se invarte e usor de vazut unde s-a rupt.

Trist e de vazut cum oamenii de la coada clopotului reusesc sa stea pe joburile respective ani buni, fara ca cineva sa se prinda.

Dorinte cred ca avem inca de cand devenim constienti de propria existenta 🙂 Incep cu jucariile, cu plimbatul pe la gradina zoologica si se termina cine stie cu ce, dar printre ele se strecoara poate o casa, plimbari prin tari cu nume dubios de complicate, scrisul vreunui roman, o familie,etc etc.

Pana la un punct dorintele astea se manifesta ca obiective personale, care poate nu au legatura cu altcineva in afara de tine. Si in cazul meu asta s-a intamplat pana dupa facultate, pe la vreo 20 si ceva de ani.

Dupa, in schimb, s-a schimbat un pic modul de a-mi dori ceva. Si am observat asta mai ales atunci cand am avut ocazia sa vad chestii deosebite fiind de unul singur. Am simtit atunci nevoia ca sa imi ating anumite dorinte avand pe cineva langa mine, daca eram doar eu parca lipsea ceva si bucuria unei realizari nu era exact ce ma asteptam.

Partea buna e ca de vreo 2 ani incoace am parte si de realizari impartite 🙂 Si e cu totul altceva sa mergi intr-un loc nou, sa vezi ceva deosebit, sa iti realizezi ceva ce ti-ai propus atunci cand ai o “jumatate” langa tine. E exact implinirea aia de care am auzit inainte prin carti si filme pe care o pot simti pe propria piele, fericirea aia combinata cu impacarea ca esti cu cine vrei tu sa fii acolo.

Si e chiar bine.