Auschwitz, Oswiecim, Solutia Finala

A word of advice, cum ar veni in engleza: cand vrei sa vizitezi orase sau obiective turistice altundeva decat in propria tara, asigura-te de ca stii sa pronunti corect denumirea locala a respectivului oras sau obiectiv turistic. Astfel, vei fi scutit de dat din maini si explicat pe litere ce si cum.

Asta a fost introducerea jucausa, singurele randuri amuzante dintr-o relatare pe care nu as fi adaugat-o pe blog, daca ce am vazut acolo nu mi-ar fi dat dureri de cap si de burta. Auschwitz este este Motivul pentru care uneori iti vine sa te pisi pe ea de viata. Germania anilor 40 a facut inca si mai mult.

Mi-am negociat plecarea cu soferul autocarului pe la ora 11. M-am facut inteles abia dupa ce tipul a inteles la randul lui ca Auschwitz si Oswiecim reprezinta unul si acelasi loc unde au murit peste 1 milion de oameni. Soferul ala ignorant avea sa fie un prolog pentru ce aveam sa traiesc in urmatoarele 5 ore: scarba si revolta.

La 12 am coborat in autogara orasului Auschwitz pe o vreme parca mana-n mana cu spiritul istoriei de acolo: ploaie, vant, strazi patrunse de pustiu si tristete. De acolo si pana la muzeu sunt 7 kilometri, pe care i-am parcurs cu un autobuz decent, contra sumei de 2,20 zloti. Soferul m-a-ntrebat de unde sunt, si ce fac aici. Sunt din Rumunia, mosule; si am venit la Auschwitz cu rucsacul in spinare sa vad cum va merge industria auto, ce altceva?

Ajuns la muzeu, mi-am luat pliant, ghid cu traseu, o carte de istorie, am platit pentru ghidul vorbitor de engleza, am ridicat castile de la ghiseu si am asteptat sa se faca unu jumate ca sa porneasca turul. Grupul din care faceam parte era alcatuit din americani (vreo 10) si, dupa accent, australieni (vreo 3-4). Mai eram si eu, roman. “Don’t smoke, don’t take pictures inside, stick to the group, it’s very easy go get lost around here” au fost primele cuvinte ale ghidului, intr-o engleza foarte buna. Ce aveam sa vad si sa simt, sub indrumarea acestui polonez poliglot, nu pot explica foarte exact, pentru ca e mai simplu sa simti decat sa vorbesti.

Desi conditiile de “trai” ale celor executati in lagar pe parcursul a circa cinci ani erau incredibile, muzeul in sine m-a impresionat mai mult. Citisem pe net si in cate o carte despre al 2-lea razboi mondial despre foametea, munca grea si fara sens (caratul dintr-un loc in altul al pietrelor), bataile crunte, experimentele criminale si asa mai departe, insa nu m-a dus capul sa intru pe siteul muzeului. Acolo, in muzeu, sunt de fapt imaginile socante, pentru care trebuie sa ai stomac.

Restul, cladirile, sarma ghimpata de care daca te apropiai erai impuscat fara avertisment, aleile care acum jumatate de secol erau pline de sange si de dinti, chiar si camerele de gazare in care oamenii erau invitati sub pretextul unui “dus fierbinte urmat de o supa calda” ,toate astea veneau oarecum in prelungirea celor citite si vazute in filme. Eram oarecum pregatit. Pentru restul insa, nu. Cred ca e bine ca nu ai voie sa faci poze in interior; cred ca aceasta decizie are si alte rationamente decat cele ce tin de siguranta drepturilor muzeului.

Intr-una din camere, in spatele unei vitrine (poate prea) bine luminate, se afla peste 2 tone (!) de par de femeie. Parul este albit de vreme si de privirile a milioane de turisti. Femeile erau rase in cap, iar parul lor trimis in Germania, unde era prelucrat in covoare, prosoape si mopuri. Am vazut in aceeasi camera un astfel de covor facut din par de mama. In spatele meu, o americanca la vreo 40 de ani, nu-si putu abtine un “Oh, Jesus!” tremurat. Daca ati fi auzit acel “O, Doamne” spus in manusi, intr-o secunda ati fi stiut, ca si mine, ca doamna respectiva era evreica, mama, sotie si fiica.

Urmatoarea camera in care am pasit a fost cea a lucrurilor personale. Iarasi vitrne luminate in care se gaseau, puse pe caprarii, sute de kilograme de oale, pieptane, pantofi, creme de pantofi, ochelari. Oamenii fusesera incurajati sa-si aduca multe lucruri cu ei. Apoi, un munte de geamantane, pe care posesorii isi scrisesera numele, orasul de provenienta si data nasterii. Pe una din ele am putut citi 3.XII.1938. Pe copila o chema Anna si era din Ungaria.

Urmatoarea camera, precum si coridorul lung care ducea la ea, erau pline de poze. Inainte sa descopere ca e mai comod si mai eficient sa-i tatueze, nazistii fotografiau. Toate pozele de acolo reprezentau oameni morti. In timp ce treceam prin dreptul lor, am observat ca circa 1 din 40 schitau un zambet in momentul in care li se facea poza, un zambet aproape insesizabil. Multi mureau dupa 2 luni, unii rezistau cateva saptamani, foarte multii erau insa gazati in primele 2-3 zile.

Pe un perete, in aceeasi camera, se afla o poza mare in care se regasesc doua perechi de gemeni, toti patru tigani. Aveau in jur de 10 ani si toti fusesera mutilati experimental de faimosul doctor de la Auschwitz al carui nume am refuzat sa-l retin, care incerca sa elucideze misterul nasterii de gemeni si tripleti. A omorat cateva mii de gemeni si tripleti astfel, iar de misterul lui neelucidat inca ne doare pe toti in p**a.

Zidul in dreptul caruia erau impuscati evreii, tiganii, homosexualii, anti-socialii, dupa ce in prealabil erau dezbracati, aliniati si fugariti, era plin de flori si de turisti cu aparatul in mana. Am asteptat sa se elibereze ca sa-i fac si eu o poza, cu riscul de a ma departa un pic de grup. Camera de gazare se afla la iesirea din lagar, in apropierea boltei pe care scrie cinic “Arbeit Macht Frei”. Acolo, nefericitii erau inghesuiti, iar din tavan, prin orificii speciale, erau aruncate granule otravitoare de Cyclon B, care in 10-12 minute omorau sute de insi.

Ratand deplasarea cu autobuzul la Birkenau, al doilea lagar, insa mult mai mare, aflat la 3 km de Auschwitz I, am luat-o pe jos. Se inserase, nu mai ploua. Am facut 25 de minute, iar cand am ajuns, grupul meu tocmai terminase vizita. Cat vedeai cu ochii, sarma ghimpata, ceatza, baraci din lemn si caramida. Nu am stat decatt 10 minute. Am facut prosteste cateva poze si nu am urcat in turn, de unde cica se poate vedea toata suprafata de 175 de hectare de lagar, unde oamenii erau adusi cu trenul, respirau un pic, si mureau.

admin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *