Am ieşit din firmă. Câţiva paşi mai încolo, biserica mă pândea tăcută. Niciodată nu-mi vorbeşte. Nici nu am de ce s-o condamn. Când trec pe lângă un locaş sfânt, îmi spun mereu că prefer bordelul. Între picioarele unei femei, la spovedanie, nu vei găsi niciodată iertarea. Iar eu nu vreau să fiu iertat.

Umbra turlei aruncă săgeţi în ADN-ul meu. Nu-mi fac probleme. Mai pot fi spart doar dacă sunt ucis şi mă îndoiesc de faptul că ar exista o persoană care să-şi rişte poziţia pentru mine. Zeii au decis de mult că pe nebuni trebuie să-i laşi cu ale lor. Şi eu…sunt cu ale mele. Întotdeauna am fost cu ale mele.

Cu coada ochiului observ în dreapta, la câţiva zeci de metri, o siluetă cunoscută. Francezii construiesc maşini apropiate ca alură, dar silueta aceea nu are cum să mă înşele. Este o umbră în ea sau mi se pare? Măresc pasul, simt că am funii în loc de vene, fiecare pas pe care îl fac este o altă zi din cele avute şi trăite la temperatura cuptorului acela în care doar eu m-am scăldat, aproape că mă ţin de o poartă să nu cad pentru că sunt slăbit de toţi şi de toate, fug spre acea siluetă punând în eventuala ei prezenţă reală tot ce am mai în picioarele acestea care încă mai marchează goluri, dar pe terenuri pe care nu mai sunt tabele.

Mă surprind plângând, pe măsură ce ajung mai aproape de silueta aceea ochii îmi împăienjenesc drumul, las în urma mea o dâră din tot ceea ce sunt, poate este modul meu de a mă asigura că am să ştiu întotdeauna drumul înapoi, apoi, ajuns la doi paşi, înlemnesc.

Silueta este aceeaşi. Doar că aparţine altuia.

Mă liniştesc. Nu ştiu câte grade Richter a avut tremurul din mine, dar clădirea trozneşte din toate încheieturile. Fac doi paşi, mă opresc, îmi arunc o ţigară în sânge. Răsuflu, parcă aş fi excitat, deşi nu sunt, parcă aş fi beat, deşi asta se va întâmpla mai pe seară, parcă aş dormi, deşi asta aproape că nu se mai întâmplă.

Mă uit la biserica tăcută, care a simţit tot ce este în mine. Nici de data asta nu-mi vorbeşte. În sufletul meu nu sunt multe lucruri ce mai pot fi desenate.

Dar văd acolo urma perfectă a anvelopelor unui Clio. De fapt, ale unei umbre de Clio…