Despre nimic

Astăzi m-am ambiționat să scriu despre nimic ! De fapt, ce să scriu, domne, să fabulez ! Uite-așa, pentru că am chef de nimic !

Nimicul, deși pare … nimic, la prima vedere, sincer, în capul meu, e foarte greu de imaginat. Cum să-ți imaginezi ceva ce nu prea există ? ( ca și prea-ul ăsta de-aici, e de nimic ) Uneori când stau singură, în liniște, și chibzuiesc, încerc să mă gândesc la nimic. Complicat, complicat …

Alteori, trec 5 minute și abia atunci îmi dau seama că nimic a fost în mintea mea, că a fost goală, că timp de 5 minute nu mi-a adiat nimic printre văile creierului. Nu e puțin bizar ? Să conștientizezi, oarecum, nimicul ?

Evident că nu ( prea ) putem asocia nimicul cu … nimic. O culoare ? Unii s-ar gândi la negru, dar negru este deja ceva, deci nu. Incolor ? Poate, dar dacă ar avea caracteristica de ”incolor”, înseamnă că există, nu-i așa ? De fapt, cu orice am pune în corespondență nimicul, l-am materializa, așa că … iar nu-i bine.

Și totuși, vorbim despre nimic și îl folosim des aproape zi de zi. E greu de închipuit că e … și nu e, nu-i așa ? Pare simplu, pare … nimic, dar mie-mi lasă impresia a ceva complex. Dacă și din nimic am făcut ceva complex … dați-vă seama cum sunt eu în viață.

Așadar, iată, mi-am îndeplinit ambiția ! Am scris despre nimic ! Doar nu vă așteptați la nimic altceva, nu ?

Out of the box

Mă amuzam în seara asta gândindu-mă la lucrurile periculoase, nesocotite, făcute dintr-o zvâcnire nu a rațiunii, ci a … nebuniei, poate. De ce mă amuzam, nu știu, cred că deoarece găsesc două situații și două tipuri de oameni în ele: cei care le-ncearcă mai mereu, sunt un fel de ”stil de viață” al lor … și persoanele care încearcă o dată, iese prost și apoi jură că nu vor mai experimenta X niciodată. 🙂 ) Bine, fiind miscellaneous, eu-s între … să zicem că există, deci, și a treia categorie de oameni, cea moderată, dar deschisă spre provocări.

Cunoașteți întrebările acelea de genul ”care e cea mai mare nebunie făcută vreodată în viața ta ?”. Deseori n-am prea știut să răspund la asta, stau prost cu memoria spontană ( adică să-mi amintesc pe loc o situație specifică pe care am trăit-o ). Mă rog, acum îmi aduc aminte o grămadă, dar lasă … nu vă mai povestesc din astea. 🙂 ) Voi aveți un răspuns pentru această întrebare ?

De ce facem ”nebunii” ? Din punctul meu de vedere, există mai multe motive. Ca să evadăm, ca să încercăm ceva nou, ca să ne crească adrenalina etc. Nu-s de-acord cu ”să-mi trăiesc viața”. Poți să-ți trăiești viața făcând și nebunii, dar nebuniile nu sunt un motiv ca să-ți trăiești viața – got it ?

Nu sunt de-acord nici cu motivul ”ca să fiu cool”. Eh păi dacă faci nebunii fără ”să-ți vină” să le faci, nu prea ai cum să te bucuri de ele la intensitate maximă și deseori ies prost, tocmai de-asta. Iar criteriul ”cool” este unul atât de … superficial ..

De ce nu facem ”nebunii” ? Din prostia noastră, de cele mai multe ori. Ne e frică îngrozitor de mult de risc. ”Oare ce se întâmplă dacă … ?” Dar oare dacă nu se întâmplă și miraculos, ne simțim grozav ? Sincer, n-am nimic împotriva cântăririi situației înainte, folosirea rațiunii, evaluarea riscurilor majore.

Chiar să ne aruncăm acum în orice vârtej … iar nu-i bine. Dar poate … zic și eu, poatee .. ar trebui să nu mai analizăm atât de mult ( să analizăm, deci, dar nu prea mult ). Riscuri vom găsi mereu, greu reușim să avem certitudini în viața asta. Mie de multe ori mi s-a întâmplat să fiu în mari dubii înaintea ”furtunii”, dar și de alte ori nu am ezitat nicio clipă când mi s-a năzărit ceva în căpățână ( sau altora ). Rezultatele n-au fost întotdeauna fabuloase, dar s-au consemnat acolo ca ”amuzament, de luat aminte, extrem de curios, de repetat etc.”

Consider că e bine să mai facem nebunii din când în când. Lucruri ieșite din comun, ceva ce alții închiși la minte ar eticheta drept ”ciudat”, să ne testăm niște limite, să ne jucăm cu noi. Ce sens are o viață fadă, fără de nimic ? Ca o linie dreaptă într-un grafic. Neinteresantă. Ca și când am mânca o mâncare fără sare, fără condimente, fără îndulcitori, fără nimic, doar mâncare. Monoton. Ieșiți din cutie !!!!

De când au ajuns complimentele așa învechite ?

Mă tot întrebam … de când au ajuns complimentele așa învechite ? Nu mai poți să-i spui omului ceva, că se gândește ”oare ce interes are ?” Faci o apreciere simplă, însă nu e suficient, chiar și eu am ajuns să întreb deseori ce e în spatele acelor cuvinte frumoase ( de multe ori … nimic ).

Eu sunt sinceră când fac complimente și niciodată nu le ofer așa, pe gratis și tuturor. Dacă îmi place x, vreau să se știe. La fel ca și în cazul întrebărilor, dacă cineva m-ar observa într-o interacțiune cu un om, chiar și total necunoscut, nu mă abțin absolut deloc, dar deloc deloc, ați înțeles ? să-i spun ce cercei faini are, ce pantofi, ce păr, ce orice consider că arată bine și îmi place. Pur și simplu. Cine nu mă cunoaște ar putea crede că urmăresc ceva anume, însă eu sunt doar sinceră.

Ridic mingea la problema adevăratelor complimente, mai ales către femei și bărbați, că aici mi se pare că există o bubă purulentă. Dacă un tip îi spune uneia că e frumoasă … la ce se gândește dumneaei ? Că el vrea să se culce cu ea. Întrebarea mea este: mai există bărbați sinceri care să facă aprecieri fără să încerce să obțină, prin intermediul trucurilor ieftine de asemenea gen, o partidă intensă ? Și femeia … cum să creadă că bărbatul respectiv e onest dacă îi spune că e frumoasă sau că îi place cât de elegantă e sau mai știu eu ce ? Cum credeți voi că se poate dovedi sinceritatea complimentelor dezinteresate ? Am mintea-n pioneze azi, dar se-nțelege ce vreau să spun, da ?

Înainte într-adevăr se cumpăra și luna de pe cer pentru a aduce stele în ochii alesei sau era doar o poveste pentru naive, așa ca mine ? Nimeni, niciodată, n-a fost sincer cu vreo vorbă bună, frumoasă, caldă, spusă pentru că e simțită în acel moment ? Dacă îmi spune vreun tip că sunt simpatică sau drăguță sau deșteaptă și povestesc asta altcuiva, evident, reacția este ”aha, te vrea în patul lui”. Evident că-mi crapă obrazul de rușine … dar DACĂ nu e așa ?

Pe cealaltă parte, urăsc complimentele false. Cele spuse doar pentru a obține un favor. Și le detest mai ales atunci când vin din partea persoanelor care îmi cer ceva și cred că dacă îmi admiră părul ondulat o să câștige ceva în plus, uneori chiar pe lângă ce promis că fac ( sunt prea bună ). Nu am nevoie să fiu lăudată, pe bune sau nu, ca să fiu ”motivată” să ajut pe cineva sau să mă implic, să organizez ceva … orice. Eu mă complimentez pe mine în fiecare zi și îmi e foarte bine așa. Apropo de asta, voi vă autocomplimentați ?