Lună: martie 2023

În ultimul timp am avut parte de o serie de discuţii şi replici care mi-au rămas întipărite în minte deşi atunci, pe moment, m-am arătat oarecum indiferentă sau deloc impresionată. Acum mai bine de o lună am comentat undeva pe un blog şi spuneam că de regulă cei care rămân prea mult singuri, visând la iubire şi fericire în cuplu, fără să vrea să mişte măcar un deget în sensul schimbării situaţiei în care se află sunt cei prea orbi, focusaţi către găsirea lui Făt-Frumos sau a Ilenei Cosînzeana, care nu vor să renunţe la ochelarii de cal ce îi împiedică poate să privească alături, acolo unde se poate afla ceea ce caută cu atâta dor.

De fapt, textul exact era: “Cei care sunt singuri sunt ori prea orbi ori prea fricoşi. Nu pot sau nu vor să vadă că e posibil ca iubirea să fie/să treaca pe alături pentru că ei nu deschid bine ochii sau le e teamă să-şi deschidă inima gândindu-se la riscul unei posibile dezamăgiri.”

Şi , fără să mă aştept, mi-am atras o judecată din partea cuiva drag, care mai mult sau mai puţin mascat mi-a spus că nu a fost frumos ce am spus, că am dat dovadă de ipocrizie pentru că în urmă cu ceva timp spuneam că sunt foarte mândră şi împăcată cu statutul meu de single, iar imediat după ce m-a trăsnit Cupidon cu iubirea lui m-am întors la 180 de grade. Pentru că nu a fost nicicum cazul de ipocrizie am dat atunci nişte explicaţii, iar acum revin cu altele suplimentare dar care se concentrează exclusiv pe cazurile femeilor singure.

Am fost şi eu asaltată de semnalele de alarmă care tot le puneau în gardă pe femei spunându-le să caşte bine ochii şi să se gândească foarte bine la ceea ce au de făcut pentru că bărbaţii sunt tot mai puţini iar ele tot mai multe. Mi s-a spus de îngrozitor de multe ori că în perioada actuală reprezentantele sexului frumos trebuie să renunţe la alte preocupări şi să deprindă arta războiului pentru eliberarea de sub stigmatul de femeie singură şi pentru obţinerea unui loc în inima unui mascul.

Dacă stau însă şi mă gândesc mai bine toată teravura asta nu are la bază numărul mai mare de femei în raport cu numărul de bărbaţi. Cauza principală din punctul meu de vedere e aceea că domnii din ziua de astăzi nu mai sunt deloc domni, nu mai au nimic din cavalerismul, tandreţea, răbdarea, căldura pe care o aveau pe timpul cînd era bunica fată şi nici o femeie nu se temea că va rămâne singură.

Am început să renunţăm la statutul de pradă în favoarea celui de vânător pentru că cei care ar trebui să joace rolul de Casanova care stă la până gata gata să facă o nouă cucerire acum pocnesc din degete şi primesc zeci de variante din care pot alege ceea ce vor, cum vor şi cînd vor. Mi se pare că totul seamănă cu un cărd de gâşte în care e suficient ca gâscanul să dea de două ori din coadă pentru a fi asaltat de cel puţin 4-5 gâsculiţe excitate şi mai mult decât disponibile.

Azi dacă nu te culci cu el de la prima întâlnire e convins că eşti o dobitoacă ce habar n-are să-l facă să se termine sau că eşti prea mare bătaie de cap pentru o singură noapte de plăcere aşa că în doi timpi şi trei mişcări spune pas şi trece la următoarea. Iar dacă te culci totuşi cu el, tot n-ai nici o garanţie că mâine mai auzi de el. Oricum ai da-o tot de toanele lui depinzi.

Şi nici nu te mai poţi aştepta ca după o noapte în care v-aţi pierdut printre cearşafuri să adormiţi îmbrăţişaţi sau dimineaţa să te trezească sărutându-te şi spunîndu-ţi că eşti frumoasă chiar şi cînd eşti somnoroasă şi ai gura nespălată.

Bărbaţii timpurilor noastre nu mai ştiu sau nu mai vor să facă un compliment, în schimb aşteaptă să le spui tu cât mai des cât sunt de buni, de frumoşi, de inteligenţi, de deosebiţi, de perfecţi şi ce fericită eşti că ţi-a pus Domnul mâna în cap permitându-ţi să le faci un oral sau pur şi simplu să îi întâlneşti.

Nu mai aduc o floare, nu mai lansează o invitaţie la o simpla plimbare sau la o cafea, nu mai au răbdare şi interes să stea şi să-şi aleagă prada pe care o vor cu orice preţ aşa că aruncă piatra la nimereală şi de multe ori lovesc nu doar într-un loc, aşa că se trezesc cu desaga plină de domniţe picate în plasă.

Vorbele frumoase menite să te flateze, să te facă să îi adori, să îţi doreşti să fii cu dânşii, să îi apreciezi au lăsat loc glumelor de autobază, replicilor de ţăran prost, propunerilor directe. Iar bietele gâsculiţe zâmbesc suav şi delicat şi roşesc uşor gândindu-se că toate astea sunt lucruri normale pe care trebuie să le accepte ca să aibă alături un generator de testosteron.

Apăi, mă scuzaţi prostuţelor, dar dacă voi credeţi că asta meritaţi, asta primiţi. Chiar sunteţi atât de înspăimântate de ideea de singurătate, sau chiar atât de neputincioase sunteţi încât credeţi că fără un el lângă voi nu sunteţi în stare de nimic? Sau vă e atât de ruşine să spuneţi că nu aţi mai avut parte de sex de mai bine de 6 luni? Mare brânză! Mie nu mi-a fost niciodată greu sau ruşine să spun că mă simţeam bine fiind singură (şi probabil la fel ar fi dacă aş ajunge iar la statutul de single) sau că am fost virgină până la douăzeci-şi-ceva de ani.

Revenind la ceea ce spuneam iniţial, înţeleg foarte bine de ce multe femei sunt singure deşi nu sunt nici urâte, nici prostuţe, nici incapabile, nici frigide. E greu să poţi accepta toate scenele penibile din filmul ăsta prost ce înfăţişează societatea de azi, e dificil să accepţi compormisuri doar pentru a nu mai fi singură.

Dar ăsta nu e motiv să mergi mereu cu ochii închişi sau să te temi că sigur vei da peste unul care te va face praf şi pe tine şi pe orgoliul tău. E cea mai mare prostie să te porţi ca şi cum te-ai resemnat că nimeni nu se ridică la nivelul aşteptărilor şi nevoilor tale, că acel El la care visezi se află undeva la ani lumină distanţă sau că e prea bine ascuns ca tu să îl poţi găsi.

Ceea ce am învăţat eu e că atunci când nu te aştepţi, când pur şi simplu îşi trăieşti zilele urmându-ţi planurile, cînd speri şi nu te mai grăbeşti către a descoperi leacul pentru nevoile şi dorinţele tale arzătoare, atunci se întâmplă minunea. Deschide ochii, lasă frica deoparte, evită resemnarea şi înarmează-te cu răbdare.

Am spus-o în nenumărate rânduri şi am să o mai spun probabil încă un timp: sunt complexată şi cel mai grav e faptul că tind adesea să îmi fac probleme crezând că cei din jurul meu îmi sunt superiori. Şi tocmai din cauza asta mi s-a întâmplat nu doar o dată să-mi creez inutile şi flase complexe de inferioritate.

Şi la fel de multe, dacă nu şi mai numeroase, sunt acele cazuri în care i-am aşezat pe cei scoşi în cale-mi pe piedestale prea înalte pentru ei. Iar căderea ce a venit inevitabil după atenta analiză ce le-am aplicat-o cu ochii şi sufletul s-a dovedit a fi fatală, „bibelourile mele de porţelan” transformându-se în mici fărâme. Sigur unii dintre mâna de oameni care trec pe aici şi cu care am avut interacţiuni directe vor crede că le fac reproşuri mascate sau că îi blamez aici pentru că nu am avut sau nu am curajul să le spun în faţă ceea ce am de spus.

Greşit! Nu mai judec pe nimeni, nu mai reproşez, nu mai arunc cu piatra în cei care greşesc. În rândurile astea îmi asum vina pentru fiecare din dezamăgirile mele pentru că ştiu acum că dacă aş fi avut înţelepciunea de a nu exagera calităţile unora, ducându-le până la dimensiuni hiperbolice şi de a nu mă lăsa atât de marcată de primele impresii aş fi reuşit să mă scutesc de o groază de lovituri şi zgârieturi inutile.

M-am înşelat atunci când am crezut că profesoara din faţa mea, cea care putea recita Eminescu, Minulescu, Stănescu, Coşbuc, Macedonski ore în şir, cea care putea sta ore întregi să discute despre mitul lui Dionis, tragedia Laviniei, frământările lui Raskolnikov, cea căreia i se luminau ochii şi zâmbetul atunci când citea un rând bine scris şi cu idei frumos închegate, era un om unic, rar, perfect. După toate  cunoştinţele, după alura rece şi raţională, după simţul umorului fin, după discursurile cu mult peste nivelul celor de rang universitar deşi se petreceau într-o clasă de liceu, se ascundea un om suferind de singurătate, plin de frământări, un professor fără prea mult har care nu accepta să îi oferi o idee contradictorie faţă de ceea ce îţi predase anterior, un om care  a făcut greşeli enorme şi a dat cu piciorul carierei, respectului celor din jur şi chiar propriei vieţi. Cea care blama lipsa de sensibilitate, de bun simţ, de delicateţe şi-a uns mâinile cu sânge. Nebunia a fost o circumstanţă atenuantă, dar dezamăgirea mea şi a multora tot a rămas. Şi a mai rămas şi iubirea pentru lectură, indusă de ea.

Păcăleala următoare a fost cea legată de omul care a declanşat nevoia mea de schimbare. Omul pe care l-am crezut perfect: frumos, inteligent, amuzant, fermecător, arogant atât cât trebuie, sigur pe el, matur, direct, ambiţios. Şocul pe care l-am avut atunci când am descoperit că prinţul devine adesea broscoi a fost pe măsura fascinaţiei de la început. Nu m-a frapat faptul că mi-a fost dat să văd şi partea rea a lui cât m-a uimit să constat că în cineva ce părea atât de nobil zăceau multe frustrări, un orgoliu prea mare, răutate arhi-suficientă, nesimţire, complexe şi frustrări, un egoism exagerat. M-a durut să văd că cineva care dispreţuia minciuna şi prefăcătoria nu se dădea în lături de la a juca la dublu, de a încerca să pară exact ceea ce nu era. Şi mai mult decît orice am fost tristă să constat că cineva inteligent şi matur renunţa la oameni din motive puerile. Şi aici vinovata am fost eu pentru că nu am deschis ochii atât cât trebuia pentru a vedea lucrurile exact aşa cum sunt.

Mai apoi i-am coborât cu bunăvoie sau intenţionat de pe raftul de sus pe:

–          Cel care părea băiatul sensibil, spiritual, de o inteligenţă rară dar care era de-a dreptul incapabil să ofere şi să primească afecţiune şi care îşi masca laşitatea şi ignoranţa după cîteva cuvinte frumoase pe care le jongla ca un adevărat maestru manipulator.

–          Prietena perfectă, cea care asculta şi dădea sfaturi  excelente, care certa fiecare prostie şi mângăia fiecare lacrimă, cea care spunea vorbe de duh şi care părea să le ştie pe absolut toate şi mai apoi m-a culcat la pământ cu o plamă venită de niciunde şi a scuipat pe sentimentele mele aruncate-n praful drumului.

–          Profesorul ale cărui discursuri musteau de înţelepciune, înţelesuri profunde, pilde minunate dar care mai apoi a demonstrat că nu face doi bani ca om.

Dar astea sunt doar exemple din viata-mi, cazuri dublate de  mulţimea de alţi oameni care după talentul lor cu care minunează planeta nu sunt decît bieţi muritori plini de vicii ce le urăţesc chipurile şi sufletele sau oameni bântuiţi de efectele proastelor decizii luate la un moment dat, complexaţi şi frustraţi, laşi care aleg să-şi înece latura mai întunecată în alcool, ură atent mascată,  care îşi manageriază existenţa cu o infantilitate crasă, ascund trecutul murdar cu minciuni în loc să-şi asume vina şi să dorească îndreptarea, se vând pe nimic.

În ciuda a tot ceea ce am spus nu îi neg niciunuia meritele ce îi revin, nici nu contest valoarea superioară pe care o au, raportat la masa de mediocri ce îi înconjoară. Doar mă gândeam că parcă mi-ar fi plăcut să port nişte ochelari magici care să-mi fi deschis ochii mai bine. Aşa poate aş fi evitat certuri cumplite, replici tăioase, rupturi prea bruşte, sentimente şi orgolii terfelite.

Vouă vă cer iertare pentru că am fost prea oarbă şi nu am văzut că sunteţi doar oameni.