Lună: februarie 2023

În ultimul timp a tot fost mare vâlvă cu tot felul de fenomene ieşite din comun, ce au mers de la penibila flacără violet, la deja expiratele vrăjitorii ale Mamei Omida şi ţaţei Catrina, poveşti cu vampiri, viaţă extraterestră şi multe multe altele. Cei care au mai tras cu ochiul peste rândurile scrise de-a lungul timpului pe blogul ăsta se întreabă probabil ce m-o fi apucat de încep să vorbesc despre asta. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar că mi-am dat seama că în multe din nimicurile astea cred şi eu, altele chiar mă pasionează. Aşa că-mi dau şi eu cu părerea, ca un veritabil pui de românaş, ce sunt.

Aşadar, eu, roaba lui Dumnezeu, mărturisesc în faţa tuturor, cred în vrăji, cununii legate şi deochi, blesteme când şi cum îmi convine. Tind să accept fenomene care sunt undeva mai presus de înţelegerea mea atunci când nu vreau să accept explicaţiile logice oferite de realitatea înconjurătoare, sau când nasul meu de femeie îmi spune că există cu siguranţă ceva mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.

Acum câteva zile mi s-a dat pentru prima oară în cărţi şi după ce am citit mai multe lucruri legate de tarot am început să nu mai privesc practica asta cu suspiciune, ba mai mult, încep să şi cred în ea, după cum cred şi în zodiac. Şi totuşi nu pot crede că există fantome, vârcolaci (deşi la partea cu fantomele am avut un moment în care am crezut.

Urmăresc cu sufletul la gură Stargate, Babylon 5, Sanctuary şi devorez cărţile şi filmele în care apar istorii despre lumi paralele, déjà-vu-uri, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, însă am dificultăţi în a crede în reîncarnare şi viaţă după moarte şi sunt de părere că numărul de bătăti ale inimii îmi sunt limitate pentru un singur trai de muritor. Deşi la bazele mele sunt filolog, şi pe deaspura mai sunt şi femeie şi visătoare, parcă tot mai mult îmi plac lucrurile pe care pot să le pipăi şi să urlu ESTE!, pentru care am argumente solide, verificabile.

Există totuşi şi ceva intangibil, în care cred cu tot sufletul. Miracolul iubirii. Cred în clipele nepreţuite când timpul pare să fi fost închis într-o îmbrăţişare, un sărut, o privire. Nu pun la îndoială faptul că timpul trece mai greu cînd aştept cu nerăbdare să văd ochii dragi mie şi să-mi simt nările gîdilate de parfumul atît de plăcut de care îmi e dor şi nici că trece mult mai repede atunci cînd mă impart în unşpe părţi ca să duc la bun sfîrşit toate câte îmi vin pe cap.

Şi vă mai spun şi că am fost una din acei gură cască ce s-au uitat cu ochii mari la “The Secret”, “The Butterfly effect”, “DaVinci’s Code” şi chiar am ajuns să fiu convinsă de faptul că un gând bun m-ar putea scoate din rahat şi mi-ar putea îndrepta norocul. Dar asta o credeam şi înainte când tot spuneam că destinul şi-l face omul cu mâna lui, dar făcutul ăsta nu înseamnă doar gând, ci reclamă neapărat mâneci suflecate şi fapte.

Iar peste toate astea cred în noroc, în răbdare şi în forţa superioară numită generic Dumnezeu, Allah, Iehova, ceaiuri binefăcătoare şi mai ales în oameni.

Mă joc cu bricheta cumpărată duminică în drum spre Iaşi şi îmi revine în minte imaginea lui stând în dreptul geamului şi expirând nestingherit şi voluptuos fumul ţigării al cărei gust mi-a rămas pe buze (după sărutul fugitiv înainte de a intra sub duş), în timp ce mă priveşte în felul acela care mă face să mă pierd. Probabil prima ţigară am fumat-o doar ca să păstrez savoarea gurii lui, încă puţin. Sunt o prostuţă. Zâmbesc fără jenă deşi ştiu că ai mei colegi se uită ciudat şi-şi spun că sunt o biată nebună. Spună ce-or vrea!

Aseară mi-a spus că nu îi e teamă de întrebările mele pentru că nu are ce să ascundă, îi e uşor să-mi ofere un răspuns la orice. Apoi a venit şi o replică ce m-a amuţit puţin. Mi-a spus că ştie că sunt sinceră cu el. E sigur de iubirea mea şi ştie că mereu îi voi răspunde la rându-mi la orice va vrea să ştie. Am rămas în tăcere, uimită de încrederea pe care mi-o acordă deşi sunt încă în mare parte un mister pentru dânsul.

Mă gândesc la faptul că sunt în viaţa mea o serie de fapte, întâmplări, lucruri despre care tind să nu vorbesc niciodată. Am preferat să le şterg din paginile cărţii mele pentru că mă dureau sau mă făceau să mă ruşinez prea tare. La timpul lor le-am trăit, mi le-am asumat, le-am făcutvinovăţii, le-am acceptat apoi le-am uitat, sau spun că le-am uitat deşi din când în când îşi mai iţesc capurile groteşti făcându-mă să mă îngreţoşez…de ele, de mine.

Nu puţini sunt cei care mi-au spus în nenumărate rânduri că ei nu-şi închipuie cum aş putea eu să fac ceva urât sau rău sau demn de ruşine. Mă subestimează, dragii de ei. Vorbeam la un moment dat cu un coleg şi amic despre faptul că el mă vede drept colega foarte de treabă, fata cuminţică, amabilă, zâmbitoare, gata să-l ajute cum poate, copilul exemplu, cea care nu e răutăcioasă şi nu face rău intenţionat. Şi , Dumnezeule cât se poate înşela. Iar asemeni lui şi alţii.

Am un butoi de ape tulburi în care înoată fapte şi cuvinte pe care mi le doresc din suflet netrăite şi nespuse. Iar capacul butoiului ăstuia îl pot scoate doar unii. E de dorit ca cel care îl deschide să fie tare, raţional, curajos şi înţelegător, bun ascultător şi priceput la mustrat, deschis şi gata ca după ce termină să mă certe să mă ia în braţe şi să-mi aşeze, călduros, un pupic pe frunte, spunându-mi că toţi greşim.

În cămăruţa asta unde e butoiul meu cu păcate, sentimente schimonosite, promisiuni nerespectate, furii nefondate, disperări bruleşti, nu intru niciodată pentru că aşa vreau. Deschid uşa şi păşesc înăuntru doar atunci când am găsit omul căruia trebuie să îi las şansa să mă cunoască exact aşa cum sunt, pentru ca altfel ar însemna să amăgesc, să disimulez, să mint.

Pentru că acum plutesc pe valurile unei ape liniştite şi curată mă pregătesc să-mi deschid cutia Pandorei. Doar că am să crap câte un pic capacul şi am să las fantomele, monştrii şi demonii din interior, să iasă treptat, ca nu cumva să îl sperii pe el. Ştiu că e curajos şi că mi-a promis că nu mai pleacă, dar vedeţi voi…. sunt unele lucruri mai greu de digerat si care trebuie luate cu inghiţituri mici. Nu vreau să-şi facă griji. Ce-a fost a fost şi nu se mai repetă, dar e nevoie să cunoască şi detaliile astea căci sunt parte din mine, iar acum eu îi aparţin lui.

Am avut o perioadă în care credeam că iubirea înseamnă doar să te sufoci numai gândindu-te la cel drag, să îţi doreşti să-i vezi mereu ochii şi zâmbetul luminos, să te mulţumeşti doar cu plimbări prelungite în care să stai agăţată de mâna lui, sărutări tandre, îmbrăţişări călduţe. Apoi am descoperit că iubirea înseamnă mai mult şi astfel am ajuns să nu mai cred în iubirile acelea platonice, fără dorinţă, patimă, atracţie greu de stăpânit.

Am înţeles că iubirea fără dorinţă, fără sex, e apă de ploaie, o amăgire, o joacă de copii în care cu siguranţă unul dintre cei doi se va supăra, îşi va lua jucăriile şi va pleca acasă. Şi tot atunci am înţeles că există şi situaţii în care dorinţa e mai mare decât iubirea, sau e atât de mare încât te poate amăgi că e iubire. Iar acestea le-am aflat de curând ca urmare a celor ce le-am încercat pe propria piele.

Acum puţin timp m-am oferit complet şi pentru prima dată unui el care mi-a atins trupul, mi-a mângâiat pielea şi a descoperit fiecare părticică din mine, din orice alt motiv numai din dragoste nu. I-am dat buzele şi săruturile mele, i-am dus drept ofrandă mâinile cu mângâierile-mi, trupul cu toată căldura-mi şi nevoia de a mă simţi vie, dorită.

Am vrut să-mi astâmpăr dorul şi arşiţa cu al său corp dar nu am făcut decât să mă pângăresc pe mine însămi şi să-mi otrăvesc sufletul, să-mi aţâţ şi mai tare dorul, să-mi iau o porţie triplă de amărală. Şi mai apoi, după ce a trecut sentimentul de orgoliu rănit şi de tristeţe, m-am simţit murdară. Simţeam că oricâte duşuri aş face, că oricât de multă apă ar şiroi pe mine nu ar reuşi să spele mizeria ce îmi lăsase urme pe trup.

Şi m-am înşelat din nou. M-am curăţat într-un final… M-au spălat atingerile celui care cred că mă iubeşte într-adevăr. Şi m-am simţit desfătată de fiecare atingere a lui, de fiecare sărut, de fiecare emoţie şi mângâiere uşoară ce îmi dădea fiori de plăcere şi-mi făcea pielea să se zburlească aşa cum se întâmplă atunci când te atinge o adiere răcoroasă. M-a dezinfectat cel al cărui parfum mi-l doresc impregnat în propria piele, cel de corpul căruia nu mă satur. Şi, în ciuda timidităţii mele, el a fost cel alături de care nu m-am simţit ruşinată nici de goliciunea trupurilor noastre, nici de scurtele momente ridicole datorate nepriceperii mele de începătoare.

Mai ieri simţeam ruşine pentru a spune toate astea şi consideram că nu e demn de sensibilitatea mea de femeie romantică să consider sexul un ingredient esenţial al iubirii, care ar trebui să fie în principal gândire la unison, planuri, vise şi dorinţe comune. Copilă prostuţă! Acum am început să văd că iubirile în care cei doi nu tânjesc unul după celălalt, nu adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi după ce au fost o singură fiinţă, şi nu se bucură şi înfioară când dau în aşternut peste trupul celuilalt, devin fade şi mototolesc orice sentiment, aruncându-l apoi la coşul de gunoi.

Aşa se face că azi eu îmi doresc o iubire mare, în care eu şi el să fim o fiinţă, cu un singur suflet. Vreau o iubire în care inimile noastre să se mângâie una pe alta când ne privim ochi în ochi, iar sufletele ni se îmbrăţişează odată cu îmbrăţişarea trupurilor noastre.

Iubirea mea trebuie să fie una în care să nu mai ştiu unde se termină trupul unuia şi începe al celuilalt, în care să-mi fie sete, foame, dor de el, să mă aprind doar când îşi trece uşor mâinile pe spatele meu sau când îi simt răsuflarea aproape, să ne ghicim gândurile numai din ritmul respiraţiei, să ne preocupe aceleaşi lucruri, să adormim sărutându-ne până ne dor buzele şi să ne visăm unul în braţele celuilalt în timp ce chiar dormim îmbrăţişaţi, să nu ne deranjeze căldura care ne-ar face să transpirăm de la apropierea prea strânsă.

Am greşit refuzând să cred că există dragoste fără sex, gând fara vis, suflet fără trup într-o iubire care se vrea completă, mare, puternică. Şi am greşit crezând că m-aş putea mulţumi cu jumătăţi de măsură, cu firmituri de viaţă, resturi sau imitaţii de orgasm, false impresii de fericire în doi. Dar tot păţitu-i învăţat şi orice lucru bun îl afli doar după ce îl încerci pe propia piele. Azi ştiu că pot avea măsura completă a tot ceea ce îmi doresc. Şi mai presus de atât aspir să-i ofer tot celui ce-mi dă tot.