Mi-ai trecut mâna prin păr. Ca de fiecare dată când faci asta, simt că iadul emigrează din mine. Nu ştiu unde se duce. Uneori, spre tine. Dar pleacă, şi lasă acolo poate singurul lucru pe care nimeni nu mi-l va fura vreodată. Pe tine, cu doi de “n”. De la “nebunie”. De la “nesperat”. De la “neviaţă”, că tot îl admir pe Nichita, necuvântul.
Mi-ai lăsat capul să se odihnească pe umărul tău. Ca de fiecare dată când faci asta, îl simt uşor şi gata să se ia la harţă cu toate convenţiile care-l apasă. Cu imposibilitatea. Cu decăderea, când disperarea se infiltrează în venele răsucite, prin perfuzii pe care nu le mai văd de mult sau de care, poate, nu-mi mai pasă. La cum mă cunosc, în ultima clipă am să mai cer una.
Mi-ai lipsit mult. Ca de fiecare dată când faci asta, viaţa mea nu este decât o fereastră, la un etaj superior, din care cheful de viaţă se aruncă în gol. Ţi-ai permis să lipseşti doar pentru că eşti statuia mea şi doar pentru că ştii că, la fiecare revenire, scutur mizeria pe care o fac pescăruşii. Da, i-am luat de pe plajă şi i-am adus pe statuia ta, să se odihnească acolo, o dată cu mine. Căci la rădăcina ei petrec multe clipe, renăscând de fiecare dată din cenuşi. Şi când tu nu eşti să îmi vorbeşti, ei îmi aduc urletul tău. Read More