Lună: martie 2019

Trebuie să recunosc faptul că, după primele 10 minute ale filmului, deja mă pufnise râsul. De fapt, nu știu dacă trecuseră 10 minute. Mă refer la momentul în care Achille trebuia să-și măsoare forțele cu Boagrius, iar el este de negăsit. Ei bine, unde credeți că putea să fie un erou interpretat de Brad Pitt? Normal, într-un cort, acoperit de trupul unei femei.

Să trecem însă peste această metaforă, căci ne este clar, nu avem nevoie de ea. Sau da?
Filmul reprezintă o adaptare liberă și libertină a “Iliadei” lui Homer. Cunoaștem deja, Paris o răpește pe Elena, iar Menelau își revarsă mânia peste Troia (ce zace în mâinile iscusitului prinț Hector și a tatălui său Priam), ajutat de Agamemnon, ce-l are în rândurile oștirii sale pe Achille.

Troia va arde, cunoaștem și povestea calului troian, iar Achille va muri, dar nu înainte de a-l ucide pe Hector și de a trimite pe lumea cealaltă cam tot ceea ce prinde în cale. Nu, nu cu butucul, așa cum face Schwartznegger, și nici cu armele de care dispunea Stallone în “Rambo”, dar garantez că produce aceleași efecte nimicitoare chiar și cu sabia și scutul. Read More

Surâd, uneori. Surâd și conștientizez că o fac din obișnuință. Pe fața mea, surâsul este zid. Surâd când aud cât de mult costă o cutie de farduri. Surând atunci când aud cât de mare este șifonierul cu haine, și doamne, cum nu vor putea fi ele purtate într-un an. Surând chiar și atunci când o “ea” trage seara la sorți bărbatul ce va urma s-o însoțească acasă. Aici, trebuie spus că ei sunt trei. Și că își merită soarta. La fel ca și cele două femei ale unui “el”. Și ele prilej de joc.

Surâd. La multe altele. O fac din obișnuință. Aș putea râde în hohote. Dar hohotele mele sunt prea scumpe și inutile. Viața râde uneori atât de tare de cei de lângă noi, încât nu mai avem forța de a ne consuma. De durut, nu ne doare, așa că de ce naiba să ne usture obrajii?

Mă gândesc la icoane. Nu, nu la cele despre care am vorbit cândva, tot aici. Nu. La icoanele veritabile. Cele neluminate de leduri. Cele ce nu au termometru. În fond, ce naiba să caute un termometru pe o icoană? La ce ne-ar folosi să știm momentul perfect al fertilității Fecioarei Maria?

Icoanele sunt inutile. Nu cunosc una singură pe care să fie impregnat sufletul vreunuia dintre noi. Ne sunt preferați martirii, deși rapiditatea cu care li s-a luat capul este nimic în comparație cu lâncenzeala în care suntem lăsați să murim interior. Nu mai suntem de multă vreme aseptici. Suntem mizeri, turnându-ne peste sentimente balamale ce trebuie să păzească interese, când ar trebui să ne batem, chiar și în holșuruburi, aripi să putem zbura alături de celălalt.

Nu am să ajung pictat pe vreo icoană. Nu cred că-și îngăduie nimeni să mă lase să scuip din ea, să smulg inima fiecărui ratat care, în loc să se așeze în genunchi de prea multă trudă, se așează în genunchi pentru a cerși. Icoana, biserica, rugăciunile, nu-mi spun nimic, dar capătă pe zi ce trece imaginea sumbră a cerșetoriei sfințite. Noi, ceilalți, părem condamnați. Nu ne cunoaștem interesele. Read More